De ce se reediteaza astazi monografia despre Ulfila a lui Constantin Erbiceanu (1838-1913), aparuta in 1898?

Mai intai, pentru a marca o comemorare. In 2013 se implinesc o suta de ani de la moartea celui care, pe langa o adevarata scoala de studii elenistice, a lasat culturii romane un manunchi de lucrari, cele mai importante fiind: Istoria Mitropoliei Moldovei si Sucevei si a Catedralei Mitropolitane din Iasi (1888); Cronicarii greci carii au scris despre romani in epoca fanariota (1888); Ulfila Viata si doctrina lui sau starea crestinismului in Dacia Traiana si Aureliana in secolul al IV-lea (1898); Priviri istorice si literare asupra epocei fanariotice (1901); Barbati culti greci si romani si profesorii din Academiile din Iasi si Bucuresti din epoca zisa fanariota (1650-1821) (1905).

In al doilea rand, reeditarea de fata se justifica prin chiar valoarea materialului adunat, tradus si comentat de C. Erbiceanu, la nivelul exegetic si cu mijloacele filologico-istorice ale vremii sale. In plina reasezare a zonei balcanice, dar si a Europei Centrale si de Est (ma refer la sfarsitul secolului al XIX-lea), cand romantismul domina in istoriografia romaneasca, dar si occidentala, monografia despre Ulfila se inscrie in curentul masiv al construirii unei identitati sui generis in contrapunct sau chiar in opozitie cu identitatile cultural-religioase ale vecinilor (bulgari, unguri, sarbi). De asemenea, Ulfila precum si relatiile dintre vechii goti si populatia bastinasa de la nordul Dunarii din secolul al IV-lea, sunt revendicate, de autor, ca un model inaugural, al carui ultim avatar istoric il constituie relatia dintre Regele Carol I (un „Ulfila” al secolului al XIX-lea) si poporul roman. Romania de azi are nevoie, poate mai mult ca oricand, de reactivarea acestui model „ulfilian”.

In al treilea rand, monografia ridica o complexa problema de ordin istorico-teologic, legata de ADN-ul crestinismului de pe teritoriul actualei Romanii. In ce procent acest crestinism a fost „latin”, „grec”, „ortodox”, arian sau pur si simplu apostolic? Pentru istorici si teologi momentul Ulfila mi se pare de neocolit.

Nu in ultimul rand, monografia are si o dimensiunea parabolica, de o actualitate evidenta. Ulfila este fiu de prizonieri de razboi (probabil de buna conditie), originari din Capadocia. Nu se stie precis daca si tatal era capadocian, sau o capetenie gota. Mama era cu siguranta prada de razboi, elenofona. Bilingvismul perfect al viitorului episcop denota o imersiune durabila in limba si cultura greaca. El nu este asadar got din nastere, ci prin adoptiune. El converteste un intreg popor la crestinism (in varianta ariana a acestuia) intorcand cu 180° un handicap: va deveni apostolul si liderul incontestabil al celor care ii inrobisera familia. Cultura poate razbuna si intoarce in favoarea sa un destin inceput sub rele auspicii.

Dincolo de aceste reflectii starnite de parcurgerea „dosarului Ulfila-Erbiceanu” trebuie remarcat profesionalismul celor care au conceput, structurat si elaborat volumul. Dl Leonidas Rados, excelent cunoscator al vietii si operei fostului academician, consacra un studiu biografic precis si antrenant; parintele Mihai Ovidiu Catoi, specialist in crestinismul antic, a ingrijit cu acribie noua editie, punand, de asemenea, la dispozitia cititorilor un studiu inedit de „ulfilologie” romaneasca, precum si un bogat aparat de note. In sfarsit, stranepotul celui omagiat, care i-a mostenit nu doar prenumele, ci si pasiunea pentru cultura de elita, ma refer la ing. Constantin Erbiceanu, deschide volumul cu o emotionanta evocare a familiei sale. Toate elementele sunt asadar intrunite pentru un regal cu adevarat academic.Cristian Badilita