Observatia, altminteri inocenta, a sotiei cum ca nasul ii atarna intr-o parte declanseaza in mintea lui Vitangelo Moscarda un sir de ganduri implacabil inlantuite: nu esti doar cel care iti inchipuisesi ca esti, ci si cel vazut din afara, ba chiar o multime de altii, din moment ce, privit de fiecare in parte, arati altfel; iar, daca vrei sa te surprinzi uitandu-te in oglinda, nu gasesti decat o identitate straina, opaca. Gandurile lui Moscarda nu raman un exercitiu intelectual, ele sunt traite ca o aventura, trec in actele propriei vieti pe care o dinamiteaza, uimindu-i pe cei din jur si bulversandu-le vietile.

Unul, nici unul si o suta de mii e ultimul roman al lui Pirandello, un soi de testament ironic si lucid al celui care, desi a primit Premiul Nobel, a refuzat orice glorie. In testamentul lui propriu-zis – al carui ton nu e departe de cel din roman – Pirandello scrie: „Cand voi muri, sa nu ma imbracati. Infasurati-ma intr-un cearsaf. Fara flori, fara lumanare la capatai. Un dric saracacios. Gol. Si nimeni sa nu ma-nsoteasca, nici rude, nici prieteni. Dricul, calul, birjarul, asta-i tot. Ardeti-ma.“
traducere de Tudor Moise