E suficient să te gândești la cronica ultimilor 200 de ani, pentru a arunca peste bord orice șansă a acurateții previziunilor istorice. Câți ar fi putut anticipa (fără să potrivească lucrurile retrospectiv) că, un singur secol ar putea înghesui două războaie mondiale, sfârșitul unor seculare imperii europene, finalul epocii coloniale și mutarea accentului supremației globale din Eurasia în America. Cu alte cuvinte, au fost de ajuns câteva decenii pentru a reconfigura de câteva ori harta dominației mondiale, fapt care a scos din joc o mare parte din aspirațiile științifice de a putea prezice viitorul. De când cu eșecul predicțiilor marxiste și de când cu amețitoarele transformări aduse de evenimentele secolului XX, istoria și politica s-au concentrat mai degrabă pe zona trecutului și prezentului, cochetând, precaut din când în când cu viitorul apropiat.

Cum rămâne însă cu teritoriul atât de provocator al viitorului mediu și îndepărtat? Fukuyama și Huntington au fost probabil ultimii profeți redutabili ai anilor 90 și chiar și previziunile lor au fost supuse unui lanț sistematic de critici, pe baza realităților care nu s-au supus acestui pat procustian al teoreticienilor. Renunțând la ideea existenței unui ciclu magic, discernabil istoric (așa cum au sugerat filosofi ai culturii dar și ai istoriei, mai ales la început de secol), renunțând la ideea că există o forță simplă care impinge lucrurile spre un deznodământ previzibil, George Friedman, un autor cunoscut pentru preocuparea sa, fără rezerve, față de viitor, propune totuși, în acest context al eșecurilor sistematice previzionale, o abordare ceva mai modestă, fără glob de cristal. Concluzia lui Friedman, raportată la predecesorii săi, în ceea ce privește abordarea viitorului este aceea că atunci când vine vorba de previziuni, rațiunea, înaintând de una singură cu pași mici, s-a dovedit aproape de fiecare dată o abordare greșită. Iar dacă rațiunea te înșală cel mai adesea, ai nevoie de multă imaginație pentru a putea vorbi despre viitor, pornind de la niște temieuri cât de cât solide. Pentru Friedman, aceste temeiuri sunt cele ale geopoliticii. În fapt, autorul american preia o idee care nu este nouă de altfel: există o serie de ample forțe impersonale care constrâng națiunile să acționeze cu o anumită tendinț㠖iar aceste forțe sunt date de raporturile geopolitice. Cu alte cuvinte, pentru Friedman istoria e de fapt o mare tabla de joc de șah pe care există mult mai puține mișcări disponibile decât s-ar părea iar cu cât ești un jucător mai bun, cu atât vezi mai lesne punctele slabe ale multor mișcări (reducându-le în esență și mai mult numărul). Desigur, nu totul este predeterminat- națiunile și liderii pot acționa în momente cheie, pot coagula mișcări și inițiative care să conducă la atingerea sau ratarea unor obiective semnificative.

Pornind de la aceste premise, miza lui Friedman este aceea ce a descoperi tendințele majore de pe harta politică a următorilor sută de ani ,excluzând desigur, evenimente fortuite precum apocalipse naturale sau artificiale. Așa cum ultimii 150 de ani au avut ca eveniment central, ca motor al istoriei Germania (de la unificarea din secolul XIX și până la reunificarea ei de la finalul secolului XX), protagonistul secolului XXI va fi statul american. Friedman face aceste afirmații, în ciuda aparentului declin al SUA și în ciuda ascensiunii fulminante a Chinei, observabile astăzi. Atributele care vor asigura dominația SUA și în următoarea sută de ani sunt: controlul rutelor maritime comerciale, puterea militară de neegalat și capacitatea de a destabiliza regiunile în care apar potențiali rivali. Pornind de la premisa că Eurasia și oceanele adiacente vor fi principalele teatre de operațiuni în lupta pentru supremația mondială (asumând așadar, o veche teză a geopoliticii clasice), Friedman sugerează printr-o construcție riscantă și neglijentă pe alocuri, deși cât se poate de plină de imaginație și coerentă, viitorii actori principali ai scenei internaționale- este vorba de Turcia, de Polonia, de Japonia și de SUA. Cum, veți spune, dar ce se întâmplă cu Rusia, cu lumea arabă și desigur, cu China? Friedman are ipoteze pentru toate aceste amenințări planetare de astăzi: Rusia va suferi un constant proces de fărâmițare iar China își va opri creșterea economică sub presiunea dezechilibrelor interne. Cât despre Orientul Mijlociu, ținut atât de bine în vizor de SUA, acesta va fi constant destabilizat, până când singurul stat (e vorba de Turcia) capabil, prin poziționare și dezvoltare să preia misiunea securizării zonei o va face în cele din urmă, declanșând o ofensivă de proporții în Balcani, unde va întâlni Polonia, noua vedetă a Europei.

În cele din urmă, dupa 2040, va izbucni un război planetar în care statele menționate vor juca un rol esențial, integrand tehnologii sofisticate și luptând pentru dominarea spațiului- e vorba de un razboi din care SUA vor ieși învingătoare… doar pentru a se pregăti pentru o nouă înfruntare cu un adversar periculos și trecut cu vederea (dar plauzibil, așa cum reiese din argumentația lui Friedman), anume Mexicul. Desigur, autorul american nici nu integrează în ecuație state precum India sau Iranul iar de continentul african nu se amintește nici măcar într-un singur rând.

Construcția lui Friedman, așa neglijentă și expeditivă cum e, este totuși provocatoare și oferă cel puțin o alternativă interesantă de explorat pentru orice futurolog care crede cu tărie în viitorul dominat de China și de războiul arabo-american. Și pentru că noi, cititorii de astăzi, nu vom mai avea posibilitatea de a compara până la capăt realitățile viitorului, cu predicțiile autorului american, ne vom mulțumi totuși cu un posibil blockbuster cinematografic sau chiar un bestseller SF-istoric pe care volumul de față le poate inspira cu lejeritate.

URMATORII 100 de ANI - George Friedman, Editura Litera, 2012

Sever Gulea pentru blog.libris.ro