Claudia Pineiro (n. 1960, Buenos Aires), scriitoare si scenarista, a castigat numeroase premii nationale si internationale pentru opera ei literara si jurnalistica. Vaduvele de joi seara, filmul dupa romanul cu acelasi nume al Claudiei Pineiro, a fost lansat in 2009 cu o audienta record. Tirajul cartii a depasit 200.000 de exemplare, iar drepturile de traducere au fost vandute in paisprezece tari.
 
Cateva familii prietene locuiesc la periferia metropolei Buenos Aires, intr-un cartier select si inchis, unde se intra numai pe baza cartelei magnetice de identificare. Case impunatoare cu piscine, iarba verde, tufisuri taiate perfect si straturi de flori intretinute de peisagisti: pare imaginea unei lumi ideale, stralucitoare ca in reclame. Dar este doar o iluzie, pentru ca si in aceasta lume perfecta se insinueaza tragedia, abuzul si disperarea, iar criza economica face ravagii si schimba destine. Vaduvele de joi seara,  “o analiza nemiloasa a unui microcosmos social aflat intr-un proces de decadenta accelerat” (Jose Saramago) este un roman captivant ca o partida de sah, in care fiecare mutare a unei piese precipita finalul.
    Fragment din romanul "Vaduvele de joi seara" de Claudia Pineiro:

    „In timpul acestor doua sau trei luni, cele doua cupluri cinau impreuna in fiecare marti, se duceau la cinema in fiecare vineri, iar sambata seara se adunau acasa la familia Llambias vada un film in home theatre. Nu mai respectau decat seara de joi, in care Martin se ducea acasa la Tano, iar Lala iesea cu „vaduvele de joi seara" la cinema.
    Intr-una dintre aceste sambete, Lala a venit cu filmul de care ii spusese Beto sa faca rost, Ultimul tangou la Paris, ei i se parea cunoscut, dar nu-l vazuse. Ii fusese greu sa-l obtina; in Blockbuster nu-l aveau si nu erau multe alte centre video in zona. Trebuise sa se duca in San Isidro. Habar n-avea cine era regizorul si cine erau actorii, nu stia decat titlul. Iar dupa cutia de pe raft i s-a parut vechi si demodat. Dar i-l ceruse Beto. O sunase pe celular. „Salveaza-ma, Lala, astazi am nevoie sa vad filmul acesta." Si sotii Llambias erau intotdeauna atat de atenti cu ei, ca nu a indraznit sa-i dezamageasca. Dorita a intrat cand Beto era gata sa puna filmul. S-a dus langa el sarutat. L-a sarutat cu mai multa efuziune decat era Lala obisnuita sa-i vada si aceasta a stanjenit-o. Ea si Martin nu se sarutau in public, desi erau cu zece ani mai tineri si nu erau casatoriti de multa vreme. Nici unii dintre prietenii lor nu se sarutau asa in public. Au vazut filmul asezati pe canapeaua mare. Lala intr-o margine si Beto langa ea, prea lipit de ea, lasand in partea cealalta un spatiu pe care nu l-a ocupat nimeni. Martin motaia pe un fotoliu rabatabil, in spatele lor. Dorita venea si pleca, aducand lucruri din bucatarie. Cafea, prajituri, iar cafea, lichior. Era limpede ca filmul nu o intereseaza sau il stie pe dinafara. In timpul acesta, Brando isi desfata partenera pe ecran. Si ea pe el. Nu se inselase cand socotise ca filmul era vechi, imaginea nu era clara, se distingea anevoie. Beto s-a cufundat in canapea, se tolanea in voie. Cand ii spunea cate ceva despre film, abia se ridica de pe spatar, sprijinindu-se pe piciorul ei si o privea. Iar ea nu stia ce-i spune, dar simtea ca se sprijina. La un moment dat Beto si-a lasat mana pe coapsa Lalei si nu si-a mai retras-o. Lala nu s-a miscat, a asteptat, caldura mainii lui Beto ii incalzea piciorul. Pana cand a inceput sa o mangaie, ea s-a incordat si i-a dat mana la o parte, el s-a oprit si a privit-o. Lala i-a sustinut privirea, doar pentru ca nu stia ce sa zica. Nu voia sa faca scandal in fata barbatului ei si i s-a parut ca privirea aceea e destul de clara. Dar pesemne ca n-a fost asa, caci Beto a privit-o mai departe, a zambit si, uitandu-se in continuare la ea, i-a cautat din nou piciorul si a inceput sa urce pe coapsa. Dorita, care paruse tot timpul absenta, si-a adus un scaun si s-a asezat in fata lor, acoperind ecranul. Le-a zambit, s-a apropiat inca putin si a insotit mana barbatului ei cu a ei. Lala s-a ridicat ca un arc si s-a dus la fereastra. Nu cuteza sa se uite la ei, nici sa strige, nici sa iasa in fuga. Nu putea sa faca decat asta, sa se uite pe fereastra. Cand a fost in stare, s-a intors putin si i-a privit cu coada ochiului. Dorita si Beto se sarutau exagerat pe cana-peaua pe care inainte statuse ea. Martin dormea mai departe pe fotoliul rabatabil.”