Parintele valsului romanesc, banateanul Iosif Ivanovici este inca o figura putin cunoscuta pentru muzicienii si melomanii secolului XXI. Atat biografia sa, cu greu infiripata prin contributia lui Viorel Cosma si a lui Marian Salea, cat si creatia sa destul de bogata, reprezinta inca o oferta de cercetare plina de promisiuni, menite sa uimeasca atat gustul autohton cat si pe cel european. Chiar locul nasterii sale a fost neclar, dupa unii la Resita sau Alba Iulia, pana la gasirea certificatului sau de botez la biserica ortodoxa Sfantul Ilie din cartierul Fabric al Timisoarei, unde este consemnat copilul Ioan Ivanovici, nascut la 28 ianuarie 1845, ca fiu al lui Axinte si Perside Ivanovici, numele de Iosif aparand mai tarziu ca un nume de scena, de artist.

Numele sau de familie, Ivanovici, pastreaza efectul de sarbizare a numelor romanesti, in urma actiunilor desfasurate de biserica episcopala din Varset si mitropolia din Carlovitz, fara de care accesul la invatatura in scolile confesionale ar fi fost limitat. Cum multi romani dornici de a studia se loveau de aceasta bariera, schimbarea numelui stramosesc din Iancu in Ivanovici, in cazul familiei viitorului compozitor s-a petrecut automat, conform uzantelor vremii.

Dotat cu un talent muzical deosebit, copilul Ioan a inceput sa cante autodidact la flaut.
 

Fiu de taran, orfan apoi, a trecut muntii in vechiul regat, ajungand copil de trupa in Regimentul 6 Linie Galati, unde a invatat cu brio clarinetul prin generozitatea sefului de muzica Alois Riedl, devenind unul dintre cei mai buni instrumentisti din oras. Mutat cu regimentul la Iasi, a avut sansa sa fie remarcat de unul dintre cei mai buni pedagogi ai momentului, Emil Lehr, care l-a initiat in armonie, contrapunct, orchestratie, compozitie si dirijat. Cu talentul sau si cu aceasta pregatire a avansat rapid in ierarhia muzicala a armatei, ajungand sef al muzicii Garzii Nationale din Galati si inspector general al muzicilor militare.

Primele incercari de compozitie au fost prelucrari si aranjamente ale clasicilor Beethoven, Chopin, Donizetti, Sup e, iar apoi compune numeroase piese la mare cautare in acele vremuri: marsuri, cadriluri, polci, mazurci, valsuri, romante si piese in stil popular, insumand peste 350 de lucrari, ajungand astfel un rasfatat al saloanelor galatene si bucurestene.

In anul 1880, la 36 de ani, Ivanovici compune Valurile Dunarii, un vals mai scurt decat multe din valsurile sale anterioare, dar al carui har melodic, armonic si poetic cucereste brusc pe galateni, pe bucuresteni si apoi intreg mapamondul, incat peste 60 de edituri straine se grabesc sa-l publice si astfel valsul traverseaza leganat doua secole de glorie populara.