De cand statea prin sanatorii, Lica isi ducea gandurile spre cartile lui, il privea ca pe un Maestru si isi reprosa ca nu facuse nimic sa-i promoveze opera, poeziile si piesele de teatru. Exersase indelung practica modestiei si a izolarii, a singuratatii, si un gand o nelinistea in aceasta obositoare analiza: ca il va parasi curand, fara sa-i fi fost, cu adevarat, de ajutor, lasandu-i in grija cinci copii. Si in loc sa-si vada de incurabila si cumplita ei suferinta, intra si iesea in nelinistile celorlalti, frematand fara rost, inchipuindu-si ca toate o privesc, tinand-o intr-o vigilenta daunatoare, crezand, cum o facuse toata viata, ca vietile celorlalti functioneaza bine daca sunt insufletite de credinta ei.