“M-am nascut la sfarsitul anului 1951 si am crescut cu senzatia ca tocmai ratasem cel de-al Doilea Razboi Mondial, ca ceva teribil si nemaipomenit avusese loc iar eu n-aveam sa intru in contact cu el niciodata. Uitandu-ma in urma, acest lucru mi se pare de-a dreptul bizar, pentru ca pe vreamea aceea n-am observat vreodata ca cei din jurul meu sa vorbeasca despre el. Era aproape de parca nici nu se intamplase, fiindca, desi cei din familia mea trecusera prin razboi, foarte rar il pomeneau. 

    Abia recent am ajuns sa-mi dau seama - si sa inteleg – ca dupa ce s-a incheiat si oamenii au dat piept cu realitatea cumplita a pacii, tot ce-si doreau era sa uite – nu doar distrugerea abatuta asupra noastra, si si distrugerea mai mare pe care am pravalit-o deasupra Europei. Redusesem Germania la o gramada de moloz si nu eram neaparat mandri de asta, cum nu eram nici de nesfarsitele compromisuri morale pe care razboiul le presupune. Oamenii trec mai departe, istoria ramane.” - Kate Atkinson
 

 

    “Ursula s-a dus la culcare cat a putut de devreme, varandu-se intre asternuturile albe si racoroase de pe patul in care dormea cu Frieda intr-o odaie de oaspeti. Prea obosita ca sa adoarma, a constatat ca se facuse doua noaptea, dar ei tot nu-i venea somnul, asa ca a aprins veioza de pe noptiera – Frieda dormea adanc, ca toti copiii cand sunt sanatosi – si, luandu-si un toc si hartie, s-a apucat sa-i scrie Pamelei.

    Bineinteles, nici una dintre aceste scrisori adresate Pamelei nu era pusa la posta vreodata. Nu putea avea certitudinea ca nu i le-ar citi cineva. Pur si simplu, nu aveai de unde sa stii niciodata, asta era cumplit (si cu mult mai cumplit pentru altii). Acum ar fi preferat sa nu fie o vreme atat de caniculara, incat nu era nevoie sa se mai faca focul la Kachelofen, in odaia de oaspeti, fiindca ar fi fost mai sigur sa poata arde toata corespondenta. Mai sigur, bineinteles, ar fi fost sa nu fi scris nimic, de fapt. Nu mai puteai sa spui sincer ce gandeai. “Adevarul ramane adevar pana in ziua socotelilor.” De unde era asta? “Masura pentru masura?” Dar poate ca adevarul ramanea adormit pana in ziua socotelilor. Si cate socoteli nu vor fi atunci cand va veni vremea.

    Voia sa plece acasa. Voia sa plece la Poiana Vulpii. Plantuise sa plece inca din mai, dar pe urma Frieda se imbolnavise. Planuise absolut tot, geamantanele erau facute, depozitate sub pat, unde stateau (goale) de obicei, asa ca Jurgen nu avea nici un motiv sa se uite inauntru. Cumparase biletele de tren, bilete si pentru restul drumului, inclusiv pentru traversarea cu vaporul; nu spusese nimanui, nici macar Klarei. Nu vrusese sa schimbe locul pasapoartelor - al Friedei, din fericire, inca valabil de la excursia lor in Anglia, in 1935 - din cutia orientala unde tineau toate actele. Verificase ca erau acolo, aproape in fiecare zi, dar pe urma, cu o zi inainte de plecare, s-a uitat in cutie si nu le-a mai vazut.”