Viata lui Beethoven - Romain Rolland
"Era scund si indesat, cu grumazul vanjos, croit ca un atlet. Avea fata lata, caramizie, doar spre sfarsitul vietii galbejita, bolnavicioasa, mai ales iarna, cand statea inchis in casa, departe de campii. O frunte boltita, cu protuberante. Un par negru taciune, grozav de des, in care se parea ca nu intrase niciodata pieptanul, si zbarlit tot, semanand cu "serpii Meduzei". Ochii ii ardeau, mistuiti de o forta extraordinara, lucru pe care l-au remarcat toti cei ce l-au cunoscut; cei mai multi insa se insala in privinta culorii lor. Cum flacara lor dogoritoare lumina un chip oaches, tragic, mai toata lumea i-a vazut negri: nu erau insa negri, ci de un cenusiu albastrui. Mici, dusi in fundul capului, se deschideau brusc, patimasi sau scaparand de manie si se rostogoleau in orbite lasand sa se citeasca toate gandurile launtrice cu o miraculoasa limpezime. Adeseori insa cautau spre cer cu o privire melancolica. Nasul, scurt si patrat, lataret, ca un bot de leu. O gura delicata, cu buza de jos putin iesita in afara. Falcile puternice, de ai fi zis ca sfarma nuci in masele. O gropita adanca in barbie, mai spre dreapta, facea ca figura sa fie ciudat de asimetrica. "Avea un zambet bland — spune Moscheles — si, cand statea de vorba cu cineva, un aer amabil, adeseori, si imbietor. In schimb, rasul zgaria urechea, era strident si semana cu un ranjet; de altfel inceta repede" — rasul unui om ce nu-i obisnuit cu bucuria. De obicei, chipul sau avea o umbra de melancolie, "o tristete fara leac". Rellstab, in 1825, spune ca abia-abia reusea sa-si stapaneasca plansul cand ii vedea "ochii blanzi ce oglindeau o durere sfasietoare". Un an mai tarziu, Braun von Braunthal il Intalneste intr-o berarie: sade intr-un colt si pufaie dintr-o lulea lunga, tinandu-si ochii inchisi, asa cum i se intampla tot mai des, pe masura ce i se apropie sfarsitul. Cineva, un amic, ii vorbeste. El zambeste trist, scoate din buzunar un carnetel pentru convorbiri si cu o voce ascutita, cum au adesea surzii, il roaga sa-i scrie intrebarea. Uneori chipul sau era transfigurat, fie in toiul unei subite inspiratii ce se abatea fara veste asupra lui, chiar in plina strada, spre marea mirare a trecatorilor, fie atunci cand canta la pian: " Toti muschii fetei i se incordau si i se umflau vinele; ochii salbatici deveneau si mai fiorosi; ii tremurau buzele; in clipele acelea semana cu un vrajitor biruit de duhurile rele pe care le invocase".Aidoma unui personaj din Shakespeare, Regele Lear, spuse Julius Benedict."