In varsta de 12 ani, Arcturus Betelgeuse Chambers, zis Arty, face parte dintr-o familie pasionata de privitul in stele, iar dorinta lui cea mai mare este de a gasi viata pe alte planete. Prima tinta a cautarilor sale este Marte, planeta cea mai apropiata de noi si, seara de seara, isi indreapta telescopul inspre ea pentru a fi primul care descopera martienii.

 Insa totul ameninta sa se termine cand parintii il anunta ca se vor muta in Las Vegas (orasul cel mai luminat de pe Pamant si, din cauza asta, cel in care noaptea abia daca se vad stelele). Si, de parca toate astea nu erau suficiente, trebuie sa stea la vecinul sau infricosator (pe care-l banuia ca e, de fapt, un zombi) cat timp ei se duc sa caute o casa noua. Dar ceea ce parea a fi un cosmar se transforma in aventura vietii sale: vecinul nu doar ca nu e zombi, dar e chiar Cash Maddox, un fost astronaut de la NASA, acum la pensie. Alaturi de Cash, Arty are ocazia sa afle minunatele taine ale cosmosului, dar si sa descopere ca adevarata prietenie nu tine cont de varsta.

 Un roman cu umor din plin si cu numeroase aventuri (extra)terestre, ideal pentru micii astronauti in devenire.
Fragment din roman:

"Racheta era, de fapt, o veche constructie de pe terenul de joaca din curtea scolii noastre primare. Era facuta din cauciuri de tractor reciclate si era atat de veche, incat tata imi spusese odata ca bunicul Muliphein l-a ajutat s-o construiasca pe cand era el la scoala primara, prin anii '80. In timp, scoala construise un adevarat teren de joaca in jurul ei, cu bare elegante de catarat, sisteme de tuneluri si, bineinteles, mai sus-mentionatul si rau-famatul tobogan-tornada. Dar cu toate chestiile astea pretentioase, scoala nu a scapat niciodata de racheta, iar in fiecare primavara tata obisnuia sa se duca cu niste cutii de vopsea si o facea ca noua, colorand-o in alb, gri si albastru si pictandu-i obloane care sa reflecte o luna marmorata.
Nimeni nu se juca vreodata in racheta.
Cu exceptia mea, a Priyei si a lui Tripp. Am petrecut in acele cauciuri mai multe ore decat pot numara, vorbind pe nas in mainile noastre facute caus: „Hrrr, Houston, avem Marte in vizor, repet, avem Marte in vizor. Hrrr. Hrrr, zece—patru, Vultur Plesuv, aveti permiune de aterizare oricand vreti, terminat, Hrrr. Hrrr, am vrea chiar acum, Houston, sunt in racheta asta de sase chiar trebuie sa merg la toaleta, terminat, Hrrr".
Apoi izbucneam in ras si radeam pana cand ne venea intr-adevar sa mergem la toaleta. Odata, Tripp a ras pana cand chiar s-a scapat pe el. A trebuit sa mearga la cabinetul medical si sa poarte o pereche de pantaloni donati asistentelor, iar noi am spus tuturor ca se asezase pe o cutie de suc, fiindca asta fac prietenii cand razi pana faci pe tine. Nu poti sa stii niciodata cand o sa te-apuce un ras de-ti vine sa faci pe tine.
Dar, pe cand eram noi in clasa a patra, racheta a incetat sa ne mai placa. Si a devenit si cam neincapatoare. Plus ca incepusera sa-i dea raita un grup de prescolari, care se prefaceau ca sunt extraterestri ostili, si nu ne lasau sa aterizam, nici macar ca sa mergem la toaleta.
Insa vestile pe care ni le daduse tata cu o seara inainte meritau o tura in racheta. Am sunat-o pe Priya inainte sa ma duc acasa la Tripp. Ba chiar am vorbit la telefon cu mainile caus, ca sa para mai autentic. Ea nu a ras, asa ca m-am simt-it prost.
 — Ce s-a intamplat? a intrebat Tripp, scotand din buzunarul pantalonilor o scobitoare cu gust de sunca, sufland o scama de pe ea si bagand-o apoi in gura. Vrei si tu? Sunt sigur ca mai trebuie sa am una pe aici pe undeva.
Am dat din cap in semn ca nu. Gandul la ce ar putea fi lipit de scobitoarea gasita „pe-aici pe undeva" mi-a facut stomacul sa se stranga.  "