Vilievo este un roman de fictiune speculativa despre memorie, trauma si transcomunicare.
Denumirea apartine unui loc pe harta unei posibile Slavonii, un loc energetic cu sens opus, poate chiar propria reflexie intr-o oglinda.
In monologul de inceput, transcris dintr-o inregistrare care pare venita din locuri indepartate, o voce singuratica ne ofera imaginea unui aproape nelocuite Slavonii, pierduta in vara si praf.

La final, citim comentariile obsesive apartinand memoriilor ingalbenite ale unui om care a trait intampinarile celui de-al Doilea Razboi Mondial. Spatiul intunecat dintre inceput si final este ocupat de transcrierea dura a unui dialog demascator, a cautarii riscante a unui loc in care o poveste noua poate sa inceapa. Fragment din cartea "Vilievo" de Luka Bekavac

"Astazi e luna plina (neclar) mere taiate, aproximativ, un fragment de hartie in coroana sau un nor, ceva printre nori, doar mai simetric, poate ceva artificial, asta mi-a trecut prin minte in prima secunda (neclar) m-am culcat langa apa, si tot ce-mi reamintea, insa toate astea sunt prostii, fireste, acum e ultimul sfert, in general, nu se poate vedea in perioada asta... cred ca asta mi s-a mai intamplat, o asemenea confuzie, daca asta este cuvantul... insa mi-a intors aceeasi imagine: un septembrie la Osiek, inceput de an scolar, in (interferente 14 secunde) in coroanele mai reci si de un albastru mai intunecat si galben al copacilor, galbene sau portocalii, nu stiu ce erau, probabil platani, atunci se poate vedea o astfel de Luna... aici, corona-mentele copacilor n-au fost niciodata portocalii si niciodata n-a fost frig, Vilievo e un desert, uscat si plin de praf, insa Centrala, cel putin pe cerul zilnic, produce uneori aceasta toamna temporara, primul septembrie dupa moartea Nadiei cand au reinceput insomniile si vocile... insa astazi, probabil pentru ca nu dorm normal, de cat timp, de doua saptamani?... doua sau trei saptamani... sau din cauza acestei parti din livada, asta chiar nu face parte din Slavonia, ca si cum s-ar afla la o inaltime mai mare decat nivelul marii, intr-un aer mai aspru... nu stiu de ce, nu este nimic special aici, in spate (neclar) un rand de coji de un verde aprins, acre, apatoase, pulpa este tare, ca ridichea de iarna, in randul al doilea sunt coji de un galben deschis, dulci si mult mai moi, ca gutuile, cel putin cat (zgomote 5 secunde) dintr-o toamna viitoare... sau probabil un lac, apa e intotdeauna rece, neagra, o pata rosie, totul in oglinda..."