„Creat de Dumnezeu sa fie liber in optiunile existentiale, omul ramane liber si ce priveste corectarea erorilor vietii sale. Important de subliniat este faptul ca, intr-un asemenea moment decisiv, omul este singur! Nimeni nu poate decide pentru el. Si se afla singur, fata in fata cu societatea, care adesea intoarce spatele, pentru simplul motiv ca acesta nu mai vrea sa mearga in aceeasi directie cu ea. Un singur strigat ar putea, totusi, salveze de aceasta singuratate: Vino, Doamne... !”

Fragment:

" Dintotdeauna, orice copil pleacă în prima lui zi de şcoală cu ghiozdanul în spate (fie şi doar simbolic, întrucât nu mai e modern...)! Uneori e rucsac...! Mama îl urnnăreşte din prag până ce îl pierde din privire, când el a dat colţul străzii. I-a pus pacheţelul cu merinde... Vai, nu! Acum copilul, chiar preşcolar, se ruşinează să ia cu el sandvichul făcut de mama, când colegii au bani pentru „fast-food"!... Totuşi, la plecare, mama I-a sărutat — poate l-a şi închinat? — şi i-a spus: „Ai grijă, să fii cuminte!" Expresia agasată a odraslei lasă un gust amar in inima mamei şi o lacrimă sfărâmată discret intre pleoape...
Toţi am plecat aşa la şcoală şi în viaţă. Petrecuţi de privirile pline de grijă şi de tandreţe ale mamei. Unii dintre noi am trecut colţul străzii, apoi alte colţuri şi alte străzi, din ce în ce mai întortocheate, şi nu ne-am mai intors... Am pierdut direcţia, ne-am rătăcit... Ea, mama, ne-a aşteptat şi ne va aştepta mereu, în fiecare ceas, până la ultima ei suflare.
Dar de un altfel de merinde (nu cea fizică!), pusă în ghiozdanul sufletului oricărui copil, în prima zi de şcoală şi de contact cu „ceilalţi" (sartrianul „les autres...") depinde dacă el se va întoarce la matcă, „acasă", unde mama — in ultima clipă a vieţii — îl va chema şi-i va repeta cuvintele cu rezonanţă de eternitate: „Ai grijă, să fii cuminte!" Bineînţeles, dacă fiul sau fiica se vor putea afla în acele clipe la căpătâiul ei...?
De aceea, cred că greutatea specifică a acestui pacheţel cu merinde, pus de fiecare mamă în ghiozdanul sufletesc al copilu-lui ei, este mai mare decât cea a unei singure molecule de uraniu!
Cred că se impune de la sine concluzia-răspuns la ideea temei şi anume că: femeia, ca pivot al componentei de bază a societăţii contemporane — familia — nu numai că poate, dar are şi datoria să determine valorile în care va crede societatea villoare, contribuind esenţial ca aceste valori să revină la matca malităţii şi a beneficului.
Traseul formativ cunoaşte trei puncte de pasaj obligato-II, pentru a nu se deraia total şi definitiv: Adevărul, Binele şi Frumosul.
De la Adevăr — prin Frumos — spre Bine! "