Exista in noi aspiratia neostoita catre inainte si in sus. Dar, acest dor de Altceva, mai inalt decat aceasta lume, nu-si are originea in noi, ci este rasadit in om deodata cu actul creatiei. In noi el se exprima prin dumnezeiescul dor, cum spune si psihanalistul  vienez Victor Frankl: „Omul cauta altceva decat pe  el insusi [...]. Il cauta pe Dumnezeu”.

 

Aceasta vocatie catre un neincetat progres, ca un suis pe trepte catre un „infinit viitor”, este constitutiva fiintei umane, imperios ceruta de constiinta. Dar ea cere totodata si sensul, implicand directia si caile, metoda, modul de viata potrivit cu aceasta cale.

 

Nu o singura data ne-am plans ca progresul civilizatiei noastre  a adus imbunatatiri tehnice, exterioare, in confortul material, dar nu si impliniri morale sau spirituale ale conditiei umane. Se constata ca n-am devenit prin el mai buni sau mai impliniti, pe o treapta superioara de existenta. Aceasta ne arata, inca o data, ca lumea nu-si poate da ea insasi din sine nici ordine etica, nici sens, nici autentic progres.