Am mai vorbit de faptul că, în lumea contemporană, preocupată de proiectarea unei existențe etern absorbită tinereții (în care performanțele pe toate planurile, profesional, personal, social să strălucească ad infinitum), cel mai mare păcat, cea mai mare nenorocire care ți se poate întâmpla pare să fie aceea a faptului, atât de natural, de altfel, al îmbătrânirii. Imaginea bătrânului, odinioară un călăuzitor spiritual al unei comunități, întruparea înțelepciunii și a experienței de viață respectate se asociază astăzi mai degrabă cu declinul, atrăgându-și indiferența și chiar disprețul semenilor. Și asta se întâmplă pentru că trăim într-o lume aflată în continuă schimbare, supraspecializată, în care primele victime ale inadaptării sunt cei înaintați în vârstă, incapabili să mai țină ritmul cu viteza progresului. De asemenea, pe fondul degradării biologice, bătrânii nu mai pot trăi adesea extazurile psihologice și fizice pregătite de marii competitori economici și sunt adesea excluși din jocul social centrat în jurul consumului. Așa cum au sugerat unii romancieri, amintindu-i aici doar pe Coetzee sau Houellebecq, condiția bătrânului contemporan pare a fi aceea a marginalului, a izolatului care își trăiește exilul lent si chinuitor, cu atât mai dureros cu cât o mare parte a dorințelor de tinerețe rămân vii, chiar dacă satisfacerea lor devine tot mai tabu în raport cu normele sociale acceptate.

Așadar, într-un asemenea peisaj, în care înaintarea în vârstă pare a fi o catastrofă existențială, o tortură prelungită și inevitabilă, recunosc că am fost foarte plăcut surprins să dau peste un roman care recuperează demnitatea figurilor varstnice. Și nu este vorba de un roman în care această recuperare să fie doar un efect secundar al urmăririi clasicei relații dintre un maestru (genial) și un discipol (deplin ignorant), în care tocmai asocierea extremelor să privilegieze impresiile favorabile din partea cititorului. Nu e vorba nici de un roman în care protagonistul să își conștientizeze dureros avansarea stării sale de incompatibilitate cu lumea înconjurătoare. Vorbim de un roman care îl are drept personaj principal un barbat care, prin vârstă, origini și statut social se dovedește un adevărat extraterestru în raport cu lumea urbană în care pătrunde. Salvatore Roncone este un bătrân țăran italian care sufera de cancer si care este adus de fiul său la Milano, pentru a încetini evoluția bolii. De la primele pagini ești convins însă că Salvatore nu este un vârstnic neputincios, căruia să îi plângi de milă. Mai plin de energie ca niciodată, calabrezul senior își poartă singur de grijă și își păstrează obiceiurile la loc de cinste. Ajuns în casa milaneză a fiului său Renato și a nurorii Andrea, bătrânul Salvatore ia contact cu apucăturile oamenilor civilizați pe care le privește drept ciudate și caraghioase. Orașul nu pare să îl impresioneze pe veteranul vieții rurale, dimpotrivă, îl nemulțumește profund: în Milano soarele nu te ajută să te orientezi, perele n-au gust, cămara nu miroase, zăpada e pervertită în bălți, locuințele sunt pline de canapele pentru oameni molatici. Așa că protagonistul ia măsuri: caută magazine cu mâncare autentică (cu cât mai mirositoare, cu atât mai bine) și îi pune la punct pe toți acei orășeni ciudați care caută să-l civilizeze. Însă cel mai tare îl va scandaliza pe protagonist felul în care Renato și Andrea își cresc copilul, pe Bruno – cu ajutorul cărților și al strategiilor de abstinență emoțional㠖 cu asemenea educație, nici nu e de mirare că bătrânul va încerca să compenseze greșelile părinților, să-i dea nepotului castane coapte, rachiu de mure și multe îmbrățișări și vorbe drăgăstoase ca să crească băiat sănătos. Pe fondul luptei pe care o duce cu boala (căreia Salvatore îi dă și un nume: Rusca), pe fondul descoperirii atmosferei tensionate care domnește în căsnicia fiului său, pe fondul faptului că se simte trădat de doctorii care vor să-l opereze (în loc să-i spună cât mai are de trăit), neînduplecatul și asprul Salvatore va descoperi, la vârsta a treia, la apusul vieții o nețărmuită bucurie a prezentului. Pe de o parte se va îndrăgosti de Hortensia, o femeie pe care o cunoaște pe stradă, pe de altă parte va trăi satisfacția de a fi bunic. Cele două experiențe, poate destul de obișnuite pentru mulți dintre noi, vor căpăta proporții salvatoare pentru acest bătrân demn și dârz care va reuși să găsească, prin ele, apropierea naturală și firească de oameni, nemediată și neobstrucționată de asimetrii culturale și civilizaționale (de care se lovește la tot pasul, de altfel), o apropiere prin care va reuși să identifice un prezent suficient de ferm și de emoționant prin care să se lupte cu trecutul și amintirile care îl arunca in izolare.

Ceea ce este remarcabil și impresionant în romanul lui Sampedro, dincolo de faptul că livrează un protagonist memorabil (prin care rurarul și forța personajelor sale pare să-și ia, într-un fel, revanșa în fața urbanului și a dramelor sale tipice) este felul în care autorul alege să-și conducă narațiunea: nu pe panta autoculpabilizării, prin care să devenim martori la conștientizarea dramei îmbătrânirii, însă nici pe panta comediei facile și pure, în care contrastul dintre nou și vechi, tradițional și modern să stârnească hohote de râs și atât (deși fără îndoială că, citind romanul, veți avea parte și de astfel de momente amuzante). Bătrânețea, pentru Sampedro, nu pare să fie nici o sursă de exclusivă de drame și tânguiri și nici o resursă a ridicolului, ci mai degrabă un teren pentru valorificarea firescului experienței umane, la o vârstă căzută în dizgrație și demonizată în zilele noastre. Sampedro reușește să ofere, prin romanul său o imagine senină, optimistă asupra bătrâneții, surprinzând și notele ei grave dar și pe cele sensibile.

Suntem in apropierea revelionului, moment care ne aminteste faptul ca a mai trecut un an, ca am mai imbatranit putin. Toți cei care vă simtiti putin anxiosi in aceasta perioada, citiți romanul lui Sampedro: veți descoperi ca vârsta a treia nu e doar suportabilă, ci și surprinzător de satisfăcătoare.

Cât despre zâmbetul etrusc, care dă titlul romanului și pe care îl veți regăsi în câteva scene cheie, o să vă citez doar una din replicile lui Salvatore, care să vă invite să-i descoperiți semnificația: “etruscii erau niște italieni de demult care păreau vii atunci cânnd mureau… cât de vii trebuie să fi fost înainte de a muri!”.

ZAMBETUL ETRUSC - Jose Luis Sampedro – Editura Univers, 2011

Sever Gulea pentru blog.libris.ro