Fragment din roman:

 

    „Unii dintre ei arata exact ca noi.

    Poate ca monstrul cu care aveam de-a face era insasi Londra. Orasul mort, respingand intoarcerea celor vii. Sau poate ca monstrul era doar singuratatea. Un barbat si o femeie, intr-un loc secatuit de viata. Omul nu e facut sa fie singur.

    Pasii nostri pareau si mai zgomotosi si mai apasatori, pe masura ce inaintam pe ramasitele unei strazi principale. Praful ar fi trebuit sa atenueze zgomotul. Era destul. Se depusese peste tot, in straturi groase, nederanjat cine stie de cand. Pe strada era cel mai rau, dar fuseseram obligati sa invatam ca nu aveam alta sansa decat sa mergem prin mijlocul strazii. Cladirile stateau sa se prabuseasca, daca ne apropiam prea mult. Vibratiile pasilor nostri erau suficiente pentru a le tulbura odihna precara, si sectiuni intregi de ziduri s-ar fi faramitat si prabusit, zdrobindu-se de sol in nori mari si agitati de praf cenusiu. Am ridicat o caramida si aceasta mi s-a sfaramat in maini. Am incercat sa-mi dau seama cat de veche trebuia sa fie, ca sa se sfarame asa, dar raspunsurile pe care le-am gasit erau ilogice. Mintea umana este dezorientata de cifre atat de mari.

    Si, tocmai cand ma gandeam ca m-am obisnuit cu locul si timpul in care ma gaseam, lucrurile s-au inrautatit. Am auzit ceva. Sunete, zgomote, atat de slabe la inceput, incat am crezut ca mi le-am imaginat. Dar curand au inceput sa se auda de peste tot, din fata si din spate, sunete subtile, suparatoare, care pareau sa se apropie treptat. Nu aveam o imaginatie chiar atat de bogata. Erau aproape familiare, ceea ce le dadea o impresie ciudata, sinistra. Si se apropiau mereu, gradat, nemilos. Nu m-am uitat inapoi, dar ochii mei scrutau fiecare umbra. Nimic. Am accelerat ritmul, si sunetele au facut la fel. Urmarindu-ne, tinandu-se dupa noi, stand la distanta pentru moment, dar niciodata prea departe. Mainile imi transpirasera. Sunete clincanitoare, clantanitoare, pe care aproape ca le puteam atribui unui lucru concret. Joanna le auzise si ea si se uita cu ochi mari in jurul ei. Flacara brichetei tremura atat de tare, incat mi-a fost teama ca se va stinge, si mi-am pus o mana pe bratul ei, indicandu-i sa incetinim."