Încă nu am terminat de lecturat cartea, dar pot spune că m-a captivat dinainte chiar de a o răsfoi, când mi-a fost recomandată. Profesorul Harari scrie cu mult umor o istorie a omenirii într-un format accesibil pe care orice iubitor amator al subiectului istoriei omenirii însetat să afle mai multe o va citi fără a trebui să depășească obstacolul prețiozității stilului academic. Pe măsură ce citești, te deschizi tot mai mult către pagini ale parcursului Sapiens într-o lume mai mult sau mai puțin favorabilă lui; vrei să o parcurgi mai repede ca să descoperi minunatele pietre prețioase care continuă să iasă la iveală în ce ne privește - picturi rupestre, descoperiri arheologice de unelte, obiecte de artă și schelete umane sau animale-, dar vrei să continui să locuiești în această lume aproape ireală, bănuită. Este cartea unui visător, a celui care vrea să vadă omenirea prin ochii „poveștilor” susținute de date istorice. O recomand cu același elan cu care mi-a fost recomandată și mie.

Am așteptat cu nerăbdare cartea. Nu am terminat lecturarea ei, pentru că îmi este dificil să accept stilul pe alocuri voit filosofic și savant, dar de fapt aiuristic și întortocheat, menit să spună ceva profund dar care, mie cel puțin, nu îmi spune nimic altceva decât efortul unei persoane de a convinge de adevăruri aparent neaflate la îndemâna „muritorilor”, dar la care a ajuns printr-o călătorie personală de descoperire și prin accesarea diferitelor surse de dezvoltare personală, unelte de altfel accesibile nouă, tuturor. Nu contest neapărat caracterul divin al inspirației autorului, nu o dată m-am simțit în legătură directă cu acest nivel al existenței noastre, a tuturor, dar insist să cred că este vorba despre o metaforă.