Cred că foarte puțini cititori, spre niciunul, n-au auzit de „Litera stacojie”. Este imposibil - nu neapărat să n-o fi citit, cât să fi auzit e acest titlu. Ei bine, drept să vă spun, nu știu ce mai așteptați dacă nu ați citit-o, pentru că într-adevăr clasicii au aerul lor unic, stropit cu o inteligență ascuțită, cu vorbe bine calculate, cu replici care nu depășesc subiect și cu o psihologie aparte, la care nu poți avea acces dacă nu ai minimul de instruire pe care, evident, îl capeți citind. Ideea este că am observat un val de idei, din care mi-am dat seama că acești clasici, cum sunt Hardy, Austen, Tolstoi, Hawthorne, nu prea mai sunt citiți și sunt dați pentru Green, Wolitzer, Munro sau alți autori contemporani și moderni. Nu zic că nu-i citesc și eu, evident că o fac, pentru că trebuie să recunosc că-mi place literatura contemporană, însă și acea perioadă „prăfuită” a literaturii, acea perioadă pierdută a lumii, acea perioadă a clasicilor încă mi se pare o scriere fantastică și cu multe înțelesuri, la care mă întorc cu drag oricând în defavoarea unui scriitor contemporan. Romanul de față, „Litera stacojie” urmărește povestea Hester Prynne, femeia care a păcătuit și acum este trasă la răspundere pentru a suporta consecințele, dar nu înainte de a suporta rușinea fiind judecată în piața publică, conform acelor vremuri în care astfel de lucruri nu erau un tabu. Condamnată la eșafod din cauza comiterii unei fapte acum ceva timp, în urma căruia rămâne însărcinată, și din lipsa unui soț care ar fi putut s-o ajute ca această întâmplare să capete conotațiile unui lucru firesc, femeia este nevoită, pentru a scăpa de pedeapsa cu moartea, să poarte pentru următorii șapte ani imprimată pe haine o literă stacojie, litera „A” de la „adulter”, iar dacă vreodată are să își dea acea literă jos, femeia va fi iarăși judecată și condamnată la moarte.Începând din acel moment, din momentul în care lui Hester i se coase litera pe haine, aceasta încetează ca, în ochii celorlalți, în ierarhia socială, să mai fie un om. Hester urmează să devină întruchiparea sacră a păcatului, păcatul pe dinăuntru, o femeie lipsită de valori și cu moravuli impure, necreștine, o femeie a cărui rost s-a oprit în momentul în care a comis acea faptă care nu poate fi trecută prin prisma societății actuale, fără a fi pusă sub semnul greu al diavolului. Hester Prynne, femeia care a comis adulter și poartă în pântece rodul acelei iubiri nepotrivite, judecate și condamnate, este femeia care încearcă să-și descopere rostul, într-o căutare permanentă a fericirii telurice, dar care mereu se va afla, resuscitată, în umbra unei litere care i-a pecetluit soarta și destinul. Nu numai al ei, cât și al copilului care urmează să se nască, ca un rod necopt și ajuns pe lume într-un timp neînțeles al existenței. Prezentând condamnarea lui Hester Prynne, Nathaniel Hawthorne urmărește nu neapărat desfășurarea păcatului, pe cât urmările nefaste pe care aceasta le are în conștiințele a mai multor personaje, dar pronunțat în special în a celor care l-au săvârșit: Hester Prynne și Arthur Dimmesdale, un cunoscut om al bisericii, dintr-o familie pur englezească: unul dintre personaje își mărturisește păcatul cu o sinceritate nobilă, dorind să scape și de greutatea acestor saci care îl cocoloșesc, altul și-l ascunde din frica de a fi judecat și condamnat, se simte înjosit și nu din propria vină, ci și din reacția mulțumii care o judecă, exclusiv, doar pe Hester, iar al treilea, fiica lor - Pearl - se transformă dintr-o fetiță nocivă, a cărui zâmbet era plin de candoare și puritate, într-un monstru, ca rezultat al contradicțiilor dintre cei doi părinți. După ce i se coase semnul pe haină, lui Hester i se permite să plece în „libertate”, fără a fi pedepsită cu moartea, însă nevoită să poarte acel semn până la ispășirea ei. De acolo, Hester ajunge într-o casă în care, peste ceva timp, i se va naște fiica, Pearl, o „perlă” năzdrăvană, cu o frumusețe nemaiîntâlnită și o energie exhaustivă pentru mama ei. De aici, mi s-a părut că povestea începe să capete puseuri ale realismului magic, întrucât micuța Pearl era o fetiță cum nu mai puteai întâlni, sprintenă, săritoare, un „adevărat spiriduș” adus de undeva din vrăjile femeilor bătrâne și credințele mistice. Cred că autorul a vrut să realizeze o antiteză între păcatul săvârșit de părinți și caracterul micuței Pearl, asta pentru a reliefa nu neapărat gravitatea păcatului, în condițiile determinismului social din acea perioadă, conform mentalității din Noua Anglie în perioada întunecată colonială a istoriei americane. Tratând păcatul ca pe o maladie, ca pe o boală care încetul cu încetul își lasă simptomele asupra lui Hester Prynne, Nathaniel Hawthorne conturează destinele unui triunghi întunecat al părinților și al copilului, rod al seminței întunecate care a răsărit în pântecul lui Hester atunci când păcatul, întunecind profunzimea cărnii femeii, a fost desăvârșit. Dacă mama își acceptă vina, demonstrând o ispășire, dorind o viață mai bună pentru copila ei și, de asemenea, temându-se pentru propria viață, chipul tatălui, conturat de undeva din mulțime, exprimă atât frica de a fi tras la răspundere, de a-și mărturisi păcatul la care a luat parte, cât și dorința ca acea femeie, aflată pe eșafod și, totuși, deasupra tuturor, să-și săvârșească împlinirea păcatului într-o singurătate deplină, ca un al doilea eșafod al vieții ei. „Litera stacojie” reprezintă un act istoric al unei lumi dominate de puterea religioasă a timpurilor, sub determinismul unei mentalități îndoctrinate de principii ale bisericii, în care preoții dețineau o enormă putere asupra statului și asupra locuitorilor acestuia. La o adică, ce spuneau ei era cuvânt de lege, și rareori te puteai ridica asupra a ceea ce un preot spunea. Mi-a plăcut această călătorie prin lumea Angliei pe care o cunoșteam doar vag, mi-a plăcut să citesc despre toate aceste lucruri și totuși, în același timp, am fost frapat de gravitatea cu care anumite lucruri ar putea fi tratate. De asemenea, am observat numeroase trimiteri religioase și introspecții spirituale, deci, părerea mea, un plus pentru autorul care a știut cum să lege toate aceste aspecte de viețile personajelor.

Dacă ați citit cele 6 volume ale Philipei Gregory, în ordine cronologica și ați ajuns la Blestemul regelui, atunci viata Margaretei de la Pole, care se desfășoară în anturajul și la curtea regelui Henric al VIII-lea, cu siguranță va va impresiona. Am citit cele 700 de pagini pe nerăsuflate... Un amănunt pe care puțin îl știu este ca Margareta de la Pole a fost beatificata de către Biserica Catolică

Blestemul regelui al 7-lea volum din minunatele volume de ficțiune istorica împletite cu fapte istorice reale, ne prezintă curtea regelui Henric al VIII-lea, văzută prin ochii Margaretei de la Pole, nimeni alta decât fiica ducelui George de Clarence, fratele regelui Eduard al IV-lea de York și al Isabellei Neville, fiica eminentei cenușii, contele Richard Warwick. Dacă ați citit deja cele 6 opere, cea de-a șaptea este la fel de captivanta sau poate mai mult. Margareth de la Pole este doamna de companie și prietena intima a reginei Katerina de Aragon, protectoare fiicei sale, Mary, viitoarea moștenitoare a tronului Angliei, după tatăl sau, regele Henric al VIII-lea, cunoscuta în istorie drept Bloody Mary. Toate acestea ii vor atrage desconsiderarea regelui când acesta va divorța de Regina pt a se căsători cu Anne Boleyn. Va doresc lectura plăcută!

Începând cu Jacquetta de Woodville și continuând cu fiecare regina, care m-au impresionat într-un fel sau altul, Caterina de Aragon este poate cea mai puternica și loiala Regina din câte a avut Anglia. Încă o data Philippa Gregory demonstrează ca nu se dezminte. O lectura fascinanta, la fel ca toate celelalte. Pt o înțelegere mai ampla, va recomand sa începeți în ordine sa citiți cărțile

Fiica eminentei cenușii sau fiica fauritorului de regi, a lui Richard de Neville, Conte de Warwick, este Anne Neville, căsătorită cu Eduard de Westminster, fiul Margaretei de Anjou sau Regina cea rea și fiul lui Henric al VI-lea. Cu acest crud print a trăit foarte puțin timp, căci adevarata iubire o trăiește alături de al doilea ei soț, regele Richard al III-LEA, fratele regelui Eduard al IV-lea de York. El continua războiul celor doua Roze, fiind ucis după numai un an de domnie, trădat de către supușii sai în bătălia de la Bosworth. Este o regina blândă și supusa, care moare destul de tânără, la doar 29 de ani, răpusă de supărarea morții fiului sau. Pot spune ca este una dintre preferatele mele, după Elisabeth de Woodville, Regina alba

Regina roșie sau Lady Margaret Beaufort a fost mama regelui Henric al VII-lea și bunica paternă a regelui Henric al VIII-lea al Angliei. A fost o figură cheie în Războaiele Trandafirilor și un influent matriarh al Casei Tudorului. Cred ca este cea mai demonica figura din istoria Angliei, o femeie care încă de mica visa ca este aleasa lui Dumnezeu pe pământ și mama unui viitor rege. Ea este cea care i-a inoculat fiului ei, Henric al VII-lea Tudor, ca s-a născut sa fie rege.

Doamna apelor sau Jacquetta de Luxemburg, căsătorită Woodville, fiica contelui Peter de Luxemburg și mama reginei Elisabeth de Woodville. "Urmasa a Melusinei, frumoasa zeita a raurilor din mitologia vest-europeana, Jacquetta ii mosteneste puterile vizionare si vrajitoresti, insa le foloseste doar in momentele cruciale ale vietii." Este un roman captivant, primul din cele 15 scrise de Philippa Gregory, urmate de Regina alba, Regina roșie, Fiica eminentei cenușii, Printesa alba, Printesa statornica, Blestemul regelui etc Recomand toate aceste carti

Mi-ar plăcea ca romanele Philippei Gregory sa fie mult mai cunoscute, pentru ca într-adevăr ajungi sa iubești istoria datorita ei. Regina alba este Elisabeth de Woodville, Regina consort a regelui Eduard al IV-lea de York. Eduard al IV-lea a fost rege al Angliei de la 4 martie 1461 până la 2 octombrie 1470, și, din nou, de la 11 aprilie 1471 până la moartea sa. Povestea lor de dragoste este una extraordinară, împletită cu istorie și acțiunea din timpul războiului celor doua Roze.