citit, trăit, plâns şi văzut şi ecranizarea !!! Demi Moore a fost perfectă cu chipul copilăros al tinereţii de atunci ce îi conferea un aer inocent !!

O carte pentru cei care iubesc sa citeasca, este fascinanata mai ales cand te gandesti ca a fost scrisa la 1850.

În esență, este o carte despre forța iubirii care învinge credința, religia, societatea, pentru că există ceva în firea noastră care îl face pe cel ce suferă să nu simtă intensitatea chinurilor îndurate prin tortura prezentă, ci mai degrabă prin durerea arzătoare ce îl cuprinde după aceea. Din această suferință se naște și întrebarea firească dacă ura și iubirea nu sunt, în fond, unul și același lucru. Intensitățile celor două sentimente par a fi la fel, însă diferă lumina în care sunt îmbrăcate.

Cred că foarte puțini cititori, spre niciunul, n-au auzit de „Litera stacojie”. Este imposibil - nu neapărat să n-o fi citit, cât să fi auzit e acest titlu. Ei bine, drept să vă spun, nu știu ce mai așteptați dacă nu ați citit-o, pentru că într-adevăr clasicii au aerul lor unic, stropit cu o inteligență ascuțită, cu vorbe bine calculate, cu replici care nu depășesc subiect și cu o psihologie aparte, la care nu poți avea acces dacă nu ai minimul de instruire pe care, evident, îl capeți citind. Ideea este că am observat un val de idei, din care mi-am dat seama că acești clasici, cum sunt Hardy, Austen, Tolstoi, Hawthorne, nu prea mai sunt citiți și sunt dați pentru Green, Wolitzer, Munro sau alți autori contemporani și moderni. Nu zic că nu-i citesc și eu, evident că o fac, pentru că trebuie să recunosc că-mi place literatura contemporană, însă și acea perioadă „prăfuită” a literaturii, acea perioadă pierdută a lumii, acea perioadă a clasicilor încă mi se pare o scriere fantastică și cu multe înțelesuri, la care mă întorc cu drag oricând în defavoarea unui scriitor contemporan.

Romanul de față, „Litera stacojie” urmărește povestea Hester Prynne, femeia care a păcătuit și acum este trasă la răspundere pentru a suporta consecințele, dar nu înainte de a suporta rușinea fiind judecată în piața publică, conform acelor vremuri în care astfel de lucruri nu erau un tabu. Condamnată la eșafod din cauza comiterii unei fapte acum ceva timp, în urma căruia rămâne însărcinată, și din lipsa unui soț care ar fi putut s-o ajute ca această întâmplare să capete conotațiile unui lucru firesc, femeia este nevoită, pentru a scăpa de pedeapsa cu moartea, să poarte pentru următorii șapte ani imprimată pe haine o literă stacojie, litera „A” de la „adulter”, iar dacă vreodată are să își dea acea literă jos, femeia va fi iarăși judecată și condamnată la moarte.Începând din acel moment, din momentul în care lui Hester i se coase litera pe haine, aceasta încetează ca, în ochii celorlalți, în ierarhia socială, să mai fie un om. Hester urmează să devină întruchiparea sacră a păcatului, păcatul pe dinăuntru, o femeie lipsită de valori și cu moravuli impure, necreștine, o femeie a cărui rost s-a oprit în momentul în care a comis acea faptă care nu poate fi trecută prin prisma societății actuale, fără a fi pusă sub semnul greu al diavolului. Hester Prynne, femeia care a comis adulter și poartă în pântece rodul acelei iubiri nepotrivite, judecate și condamnate, este femeia care încearcă să-și descopere rostul, într-o căutare permanentă a fericirii telurice, dar care mereu se va afla, resuscitată, în umbra unei litere care i-a pecetluit soarta și destinul. Nu numai al ei, cât și al copilului care urmează să se nască, ca un rod necopt și ajuns pe lume într-un timp neînțeles al existenței.

Prezentând condamnarea lui Hester Prynne, Nathaniel Hawthorne urmărește nu neapărat desfășurarea păcatului, pe cât urmările nefaste pe care aceasta le are în conștiințele a mai multor personaje, dar pronunțat în special în a celor care l-au săvârșit: Hester Prynne și Arthur Dimmesdale, un cunoscut om al bisericii, dintr-o familie pur englezească: unul dintre personaje își mărturisește păcatul cu o sinceritate nobilă, dorind să scape și de greutatea acestor saci care îl cocoloșesc, altul și-l ascunde din frica de a fi judecat și condamnat, se simte înjosit și nu din propria vină, ci și din reacția mulțumii care o judecă, exclusiv, doar pe Hester, iar al treilea, fiica lor - Pearl - se transformă dintr-o fetiță nocivă, a cărui zâmbet era plin de candoare și puritate, într-un monstru, ca rezultat al contradicțiilor dintre cei doi părinți.

După ce i se coase semnul pe haină, lui Hester i se permite să plece în „libertate”, fără a fi pedepsită cu moartea, însă nevoită să poarte acel semn până la ispășirea ei. De acolo, Hester ajunge într-o casă în care, peste ceva timp, i se va naște fiica, Pearl, o „perlă” năzdrăvană, cu o frumusețe nemaiîntâlnită și o energie exhaustivă pentru mama ei. De aici, mi s-a părut că povestea începe să capete puseuri ale realismului magic, întrucât micuța Pearl era o fetiță cum nu mai puteai întâlni, sprintenă, săritoare, un „adevărat spiriduș” adus de undeva din vrăjile femeilor bătrâne și credințele mistice. Cred că autorul a vrut să realizeze o antiteză între păcatul săvârșit de părinți și caracterul micuței Pearl, asta pentru a reliefa nu neapărat gravitatea păcatului, în condițiile determinismului social din acea perioadă, conform mentalității din Noua Anglie în perioada întunecată colonială a istoriei americane.

Tratând păcatul ca pe o maladie, ca pe o boală care încetul cu încetul își lasă simptomele asupra lui Hester Prynne, Nathaniel Hawthorne conturează destinele unui triunghi întunecat al părinților și al copilului, rod al seminței întunecate care a răsărit în pântecul lui Hester atunci când păcatul, întunecind profunzimea cărnii femeii, a fost desăvârșit. Dacă mama își acceptă vina, demonstrând o ispășire, dorind o viață mai bună pentru copila ei și, de asemenea, temându-se pentru propria viață, chipul tatălui, conturat de undeva din mulțime, exprimă atât frica de a fi tras la răspundere, de a-și mărturisi păcatul la care a luat parte, cât și dorința ca acea femeie, aflată pe eșafod și, totuși, deasupra tuturor, să-și săvârșească împlinirea păcatului într-o singurătate deplină, ca un al doilea eșafod al vieții ei.

„Litera stacojie” reprezintă un act istoric al unei lumi dominate de puterea religioasă a timpurilor, sub determinismul unei mentalități îndoctrinate de principii ale bisericii, în care preoții dețineau o enormă putere asupra statului și asupra locuitorilor acestuia. La o adică, ce spuneau ei era cuvânt de lege, și rareori te puteai ridica asupra a ceea ce un preot spunea. Mi-a plăcut această călătorie prin lumea Angliei pe care o cunoșteam doar vag, mi-a plăcut să citesc despre toate aceste lucruri și totuși, în același timp, am fost frapat de gravitatea cu care anumite lucruri ar putea fi tratate. De asemenea, am observat numeroase trimiteri religioase și introspecții spirituale, deci, părerea mea, un plus pentru autorul care a știut cum să lege toate aceste aspecte de viețile personajelor.