„Helliconia 2. Vara” mi-a depășit așteptările! Această continuare este mai bună decît originalul „Helliconia-Primăvara”, poate și datorită traducerii mai îngrijite. Acţiunea este mai restrînsă temporal, în sensul că evenimentele descrise în acest anotimp se întind pe o perioadă mai scurtă de timp decît în primul roman, dar profunzimea personajelor este mai complexă, iar anvergura spaţială a poveștii este mai amplă, extinzîndu-se dincolo de planeta Helliconia pînă pe staţia spaţială Avernus și pe Terra. Nota 9.

„Nu există ţară pentru bătrîni”, de Cormac McCarthy, continuă ilustrarea perfectă a cutumei că filmul rareori bate cartea. Deși pelicula omonimă a fraţilor Coen mi-a plăcut enorm, romanul care a stat la baza acesteia este chiar mai interesant și captivant, atît de seducător încît nu-ţi vine să te dezlipești de paginile sale. Nici măcar lipsa liniilor de dialog nu dăunează asupra fluidităţii naraţiunii. În genere, filmul respectă evenimentele și replicile personajelor din carte, însă farmecul poveștii scrise depășește magnetismul și chimia actorilor din film. La fel ca autorul romanului, mă întreb și eu deseori ce se întîmplă cu lumea și mai ales cu cei care își vopsesc părul în verde (mov, albastru și alte nuanţe artificiale), își bagă oase (ori sîrme) prin nas și alte părţi anatomice, se droghează și se omoară pentru bani și droguri... Și întocmai ca personajul Ed Tom Bell, șeriful filozof care se străduiește să-și facă datoria și să protejeze cetăţenii onești de criminalii psihopaţi care bîntuie prin Texas, consider că, uneori, viaţa îţi oferă doar înfrîngere amară și trebuie să demisionezi din orice funcţie publică atunci cînd simţi că nu mai poţi face nimic pentru semenii tăi. Nota 9,90. OBS.: așa-zisa recenzie a utilizatoarei suntmariaaa este o copie identică a recenziei utilizatorului cirtoajeteodor, care la rîndul său nu face decît o cronică a filmului cu același nume. Poate și din cauza unor astfel de utilizatori, care abuzează de ocazia oferită de a se manifesta liber pe acest site, reprezentanţii libris.ro nu mai acordă nici măcar 1 ban pentru recenziile postate de cititorii serioși...

„Sindicatul poliţiștilor idiș”, de Michael Chabon, constituie o surpriză pentru mine: deși scriitura este foarte bună, povestea nu prea e SF, nici măcar fantasy, așa încît e de mirare că a cîștigat premiile Hugo, Nebula și Locus la categoria roman. Nu pot să zic nimic de rău despre această carte ce se citește lejer, mai ales că la finalul ei (paginile 424 și 449) am avut parte de altă surpriză, în sensul că autorul pomenește de sarmale, români și România! Însă ţin să menţionez că acest roman poliţist reușește să facă mișto de evrei și de indienii americani într-un mod inteligent și amuzant, care îl salvează de orice acuzaţii de antisemitism sau discriminare rasială. Nota 8,50.

În “Mitologie nordică” găsim o abordare mai infantilă a mitului despre zeii scandinavi Odin, Thor și Loki decît a avut Neil Gaiman în romanul “Zei americani”. Stilul aduce mai mult cu cel din basmele lui Petre Ispirescu sau din “Legendele Olimpului”, de Alexandru Mitu, întrucît cartea pare o culegere de povești pentru adormit copiii, bine scrisă și care se citește ușor, dar care nu emană forţa și misterul din romanul multipremiat “Zei americani”, nici candoarea și sensibilitatea din “Cartea cimitirului” și nici umorul și suspansul din “Pulbere de stele”. Deși volumul acesta se prezintă în condiţii grafice excelente, e totuși supărătoare multitudinea erorilor de tehnoredactare. Și chiar dacă filmele cu Thor conţin multe elemente comune (personaje și întîmplări) cu poveștile din această carte, există și multe diferenţe notabile. De pildă, în filmele Marvel, Loki și Thor sînt fraţi, pe cînd în cărţi Loki e frate de cruce cu Odin, tatăl lui Thor. Per ansamblu, nota 7.

„Poarta Obeliscului” este continuarea romanului „Al Cincilea Anotimp”, de N.K. Jemisin. Nu degeaba autoarea a fost răsplătită cu premiul Hugo pentru această continuare, fiindcă povestea este la fel de atractivă, personajele - la fel de puternice, scriitura - la fel de încîntătoare, încît nu te mai poţi opri din citit, odată ce ai început cartea. Nota 9,45.

„Portalul îngerilor” este continuarea foarte reușită a romanului „Carbon modificat”. Autorul Richard Morgan construiește o nouă aventură interplanetară în jurul antieroului Takeshi Kovacs, imprimînd acestuia o aură cvasiinvincibilă de „agent special”, ce îl ajută să descifreze tainele unui artefact marţian, sprijinit de o „maestră a Ghildei” pe nume Tanya Wardani, precum și să descîlcească iţele unei revoluţii antiguvernamentale pe planeta Sanction IV, în fapt un război comercial între diverse corporaţii hrăpăreţe și Protectorat. Intriga este minunat expusă și tensiunea pare dozată suficient de inteligent, încît să te ţină lipit de carte pînă la final, insuflînd cititorului dorinţa de a afla cum va reuși agentul special să-și încheie misiunea cu succes și să rezolve conflictul cu șeful său militar, colonelul Isaac Carrera, „fondator al celei mai de temut trupe de mercenari din Protectorat”. Nota 9,50.

Am așteptat de multă vreme să citesc „Helliconia - Primăvara”, de Brian Aldiss, mai ales că îmi plăcuse foarte tare un alt roman scris de același autor, recte „Sera”, citit încă din adolescenţă. Și cum tot am citit recenzii și comentarii laudative la adresa „Helliconiei”, mă așteptam la un deliciu literar în toată regula... Din nefericire, vorba unei femei pe care o îndrăgesc, dar nu se poate hotărî dacă vrea să mă iubească și ea, romanul „Helliconia - Primăvara” începe extrem de promiţător, dar încetinește tempoul acţiunii în mod simţitor și dezamăgitor pentru mine, pierzîndu-și farmecul în detalii inutile, ce se aglomerează pînă la refuz, transformînd cartea într-o poveste plictisitoare pe alocuri, enervantă prin unele capitole sau entuziasmantă prin altele (de pildă, partea în care apar zeneii mi se pare foarte reușită). Însă, spre final, acţiunea se precipită din nou, dar numai ca să lase cititorul în suspans pentru următorul volum din serie. Nota 8,80.

„Caracatiţa” este o culegere de patru povestiri cu personajul James Bond, inventat de Ian Fleming prin prisma experienţei sale în cadrul serviciilor secrete britanice. Cărticica se citeşte rapid, povestirile avînd un ritm potrivit acţiunilor cu spioni. Cea mai bună dintre povestiri dă şi titlul acestui volum, deşi acţiunea se învîrte în jurul altui personaj, Bond fiind unul secundar. E o carte de buzunar, numai bună de citit în tren/metrou. Nota 7,80.

Nu înţeleg de ce romanul „Răzbunare ancilară” a primit cele mai mari distincţii ale SF-ului mondial, premiile Hugo şi Nebula!? Cel puţin, pe mine m-a plictisit teribil în prima jumătate a poveştii şi după fiecare capitol tot aşteptam să fiu surprins de vreo întorsătură neaşteptată fie a naraţiunii, fie a stilului autoarei, greoi şi enervant din pricina amestecării/confuziei sexelor personajelor. Abia de la jumătatea romanului parcă se mai precipită un pic acţiunea, dar impresia generală e de carte slabă, ce nu merită să fie continuată, darămite să fie premiată; nici nu mă mai interesează urmarea ei! Nota 6.

„Carbon modificat”, de Richard Morgan, constituie una dintre surprizele foarte plăcute pe care le ai cînd citeşti o carte de un autor necunoscut, de la care nu ai prea multe aşteptări! Ei bine, am citit acest roman SF cu o deosebită plăcere şi o curiozitate nestăvilită de a descoperi întîmplările palpitante prin care trece eroul Takeshi Kovacs pentru a desluşi iţele sinuciderii magnatului Laurens Bancroft, a cărui soţie, Miriam, încearcă să aţîţe eroul cu propriile-i ţîţe, astfel încît să-i devieze atenţia de la rezolvarea misterului pentru care-l plătise magnatul. Atît de mult mi-au plăcut povestea şi scriitura cărţii, încît îmi doresc să citesc şi continuarea acesteia şi să vizionez şi ecranizarea ei într-un serial cu acelaşi titlu. Nota 9,45.

„Autoritate”, de Jeff Vandermeer, nu are aceeaşi valoare ca “Anihilare”, prima carte din seria referitoare la ciudăţeniile care se petrec în Aria X. În plus, romanul este mult prea lung pentru ceea ce vrea să descrie. Rolul principal este preluat de un alt personaj, poreclit Control, care nu pare la fel de interesant ca biologa din primul volum. Chiar şi imitaţia eroinei din “Anihilare”, poreclită Pasăre Rară, nu mai are acelaşi farmec ca originalul, în ciuda misterului apariţiei sale... Nota 8.

„Scurtă istorie a timpului de la Big Bang la găurile negre”, de Stephen Hawking, se citeşte relativ lejer şi suscită interesul, chiar şi al unui profan în ştiinţă, pentru aflarea misterelor universului, cum a fost acesta creat, dacă şi cînd se va sfîrşi, ce sînt găurile negre, cum funcţionează gravitaţia şi celelalte trei forţe fundamentale (forţa electromagnetică, forţa nucleară tare şi forţa nucleară slabă) etc.; în plus, autorul explică, într-un stil concis şi agreabil, mai multe teorii prin care diverşi savanţi şi oameni geniali au încercat înaintea lui Hawking să descrie lumea în care trăim, ba chiar la finalul cărţii prezintă un fel de rezumat al vieţii unora dintre cei mai faimoşi înaintaşi, precum Albert Einstein, Galileo Galilei şi Isaac Newton. Nota 9,10.

„Inginerii Lumii Inelare”, de Larry Niven, este a doua carte din seria Lumii Inelare, nu chiar atît de memorabilă ca prima, dar mai bună un pic decît a treia carte, intitulată “Tronul Lumii Inelare”. În acest volum, eroii încearcă să salveze prăbuşirea artefactului uriaş în miezul stelei în jurul căreia orbitează. Iar Protectorul care le încurcă niţel planurile este chiar fosta lor companioană din primul volum, transformată iremediabil de rădăcinile arborelui vieţii. Nota 8,90.

“Tronul Lumii Inelare”, de Larry Niven, trenează oarecum în prima parte a cărţii, în care autorul descrie o poveste similară celei din “Întoarceţi-vă la trupurile voastre răzleţite”, de Philip Jose Farmer, prima carte din ciclul “Lumea Fluviului”. Similitudinea răzbate din faptul că diverse specii de fiinţe gînditoare se aventurează de-a lungul unui fluviu, într-o încercare de a descoperi misterul lumii vaste care-i împresoară. Ritmul romanului devine mai alert în a doua parte, cînd îşi face apariţia un Protector dezvoltat dintr-un Vampir, care se dovedeşte mai puternic decît eroul primei cărţi din seria “Lumii Inelare”, Louis Wu, însă la final şi acesta îşi găseşte naşul, sub forma altui Protector derivat dintr-un Demon. Per ansamblu, cartea se citeşte lejer, însă pare fără cap şi fără coadă, dacă nu citeşti seria completă. Este, oricum, sub nivelul primei cărţi din serie. Nota 8,25.

“Lumina ce se stinge”, de George R.R. Martin, a început foarte bine, dar s-a diluat rapid într-o poveste searbădă, cu personaje de care cititorul nu se ataşează şi cu o acţiune ce trenează pînă spre finalul mai intens, dar neinteresant şi neverosimil. Un roman de debut, cum îl prezintă coperta de final, mult sub nivelul povestirilor delicioase care l-au consacrat pe Martin ca scriitor talentat de SF, precum “Regii nisipurilor” şi “Un cîntec pentru Lya”, şi doar un pic peste nivelul altui roman dezamăgitor şi plictisitor, “Furtună pe Windhaven”, scris în colaborare cu Lisa Tuttle. Nota 7.

“Oceanul de la capătul aleii” mi-a amintit de stilul şi atmosfera din “Cartea cimitirului”, unde faptele sînt povestite tot prin intermediul unui copil, autorul Neil Gaiman avînd talentul extraordinar de a reda evenimentele şi emoţiile specifice copilăriei, cu o inocenţă pe care mulţi adulţi nu mai sînt în stare să o regăsească niciodată. Povestea “Oceanului de la capătul aleii” are un final emoţionant, dar cam abrupt şi ambiguu, pentru gustul meu. Poate scriitorul a lăsat loc unei continuări, deşi romanul s-a dorit a fi iniţial doar o povestire. Cartea merită citită pentru simplul motiv că nu-ţi vine să o mai laşi din mînă odată ce ai început-o. Nota 8,80 (i-aş fi dat o notă mai mare, dar multiplele erori de tehnoredactare au diminuat impresia bună lăsată de scriitură).

HYPERION = un hiper-roman Pentru că am criticat destul de dur două dintre romanele sale, postez şi aici comentariul făcut la primul roman de Dan Simmons pe care l-am citit şi care mi-a plăcut foarte mult. Povestea – sau, mai bine zis, poveştile, pentru că, de fapt, romanul cuprinde 6 povestiri întreţesute – este fascinantă, chiar dacă pe alocuri mi s-a părut familiară. De pildă, „Povestirea preotului” din primul capitol mi-a trezit amintiri despre o altă povestire superbă, intitulată „Un cîntec pentru Lya”, de George R.R. Martin, unde, tot aşa, era vorba despre un parazit extraterestru ce oferea oamenilor un soi de revelaţie mistico-religioasă în schimbul devorării lor; „Povestirea soldatului” m-a dus cu gîndul la romanul lui Orson Scott Card „Jocul lui Ender” şi ale sale Şcoala de Comandă, Şcoala de Luptă şi toată ierarhia aceea militaro-politică specifică unei omeniri tot mai războinice pe măsură ce avansează tehnologic; iar „Povestirea detectivului” mi-a reverberat ecouri din „Neuromantul” şi „Johnny Mnemonic” (ambele creaţii aparţinînd lui William Gibson) – probabil un tribut al lui Dan Simmons pentru curentul cyberpunk la modă în anii optzeci, cînd a fost zămislit „Hyperion” – ba chiar acest capitol include şi dezvoltă foarte interesant şi captivant acel clişeu al superinteligenţelor artificiale (IA-uri) învinse de banalul om, care devine astfel SUPRAOM. Dar de departe cea mai emoţionantă poveste este „Povestirea cărturarului”, care m-a înduioşat pînă la lacrimi şi m-a făcut să îndrăgesc şi mai tare cartea! Altfel spus, per ansamblu, autorul a creat un melanj inedit şi atractiv, ce absoarbe cu nesaţ cititorul şi-l determină să continue lectura pînă la epuizare. În concluzie: un roman foarte bun, ce merită cu prisosinţă cel puţin nota 9.

A treia carte din odiseea spaţială imaginată de Arthur C. Clarke nu e chiar atît de bună ca a doua şi, evident, nici ca prima parte. Cîrligul inserat la finalul romanului nu salvează impresia generală de grabă sau dezinteres din partea autorului în dezvoltarea personajelor şi a poveştii. Atuul lui Clarke constituie şi slăbiciunea sa, în sensul că scrierile sale se citesc lejer şi rapid, însă se uită la fel de uşor şi repede. Nota 7.

O carte luuungă, ce ar fi putut deveni o veritabilă poveste horror, dacă autorul nu ar fi ţinut morţiş să descrie cu lux de amănunte viaţa grea la care s-au înhămat marinarii britanici de pe două nave, “HMS Erebus” şi “HMS Terror”, pornite în explorarea regiunilor arctice. Fragmentele de final ce explică apariţia creaturii fioroase ce terorizează din cînd în cînd echipajele de marinari vin mult prea tîrziu şi par neverosimile după ce pe sute de pagini scriitorul s-a străduit să ancoreze povestea în realitate. Aceleaşi hibe ca la o altă carte scrisă de Dan Simmons, “A cincea cupă”, adică povestea trenează în multe capitole şi abundă în descrieri inutile, ce nu m-au atras suficient încît să-mi doresc să recitesc cartea prea curînd. Nota 7,80.

O carte surprinzător de plăcută, mai ales că prefer literatura SF, nu cea fantasy. Povestea este atît de frumos scrisă, încît îmi doresc să citesc neapărat şi continuările romanului. Acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri, care descriu etape diferite ale vieţii aceleiaşi eroine. Ritmul e alert, personajele sînt memorabile şi dramele trăite de acestea sînt tulburătoare, reuşind să atragă cititorul într-un univers incredibil de viu, însă în acest melanj fantastic e inserat şi un triunghi amoros mai puţin convenţional, care pe mine nu m-a convins deloc, autoarea aşternînd pe hîrtie probabil una dintre fanteziile sale sexuale... Nota 9,45.

Din start precizez că eticheta „Maeştrii SF-ului românesc” de pe coperta cărţii nu se potriveşte cu povestea acestui roman cu accente fantastice şi situaţii comic-absurde. Însă stilul scriitoricesc mi-a plăcut. Unele personaje principale sînt puternic reliefate şi ajungi să le îndrăgeşti, alte personaje secundare sînt descrise într-un fel aproape liric, memorabil, precum prostituata Roji (v. pag. 130 şi următoarele), iar acţiunea curge destul de lejer pînă la finalul cam lugubru şi incert. Nota 8.

O capodoperă, indiscutabil! Am recitit-o de prea multe ori, ca să mai ţin minte numărul exact! Pur şi simplu miniromanul pare un diamant şlefuit perfect. Cartea este incomparabil mai interesantă şi mai atrăgătoare decît filmul “Călăuza”, inspirat dintr-o versiune rescrisă a poveştii despre “stalkeri” şi despre “Zona” apărută în urma contactului cu o civilizaţie extraterestră. Nota 10 cu felicitări!

Un miniroman destul de inedit pentru perioada interbelică în care a apărut, însă nu mi-a stîrnit aceeaşi „încîntare” de care pomenea criticul literar G. Călinescu. Mi s-a părut mai degrabă un basm nereuşit, similar filmelor SF de serie B sau C, cu buget limitat şi cu un final ce sugerează că toată povestea a fost doar un vis urît. Nota 6.

Acest roman poliţist nu are nici pe departe valoarea primelor două romane scrise de Dan Simmons pe care le-am citit, recte “Hyperion” şi “Căderea lui Hyperion”. E-adevărat, şi registrul cărţii este altul decît cel SF, în care autorul a excelat indubitabil. Chiar dacă “A cincea cupă” se vrea o resuscitare a interesului pentru personajul Sherlock Holmes, un detectiv infailibil şi cvasinemuritor, povestea trenează în multe capitole şi abundă în descrieri inutile, ce nu m-au atras suficient încît să-mi doresc să recitesc cartea prea curînd. Nota 7.

Fără îndoială, talentul actoricesc al tînărului Christian Bale a imprimat o tuşă specială filmului care s-a inspirat din romanul scriitorului Bret Easton Ellis, iar interpretarea aceea minunată mi-a trezit imediat curiozitatea de a citi cartea, care s-a dovedit a fi chiar mai bună decît filmul, explicînd obsesiile criminale şi fanteziile sexuale ale protagonistului în scene mult mai grafice şi într-un limbaj extrem de licenţios – de pildă, paginile 417-421 (unde este descrisă o partidă de sex dintre două femei care se folosesc şi de un strapon, iar apoi sînt măcelărite de protagonist) abundă în detalii explicite, ce pot face deliciul cititorului sau îl pot oripila… Am amintit scena respectivă pentru că mi-a rămas întipărită mult timp în memorie, însă toată acţiunea este împînzită de astfel de scene delirante. Romanul este un tur de forţă, simultan seducător şi dezgustător, deopotrivă amuzant şi terifiant! Nota 9,69.

Încă o carte citită după ce am rămas plăcut impresionat de filmul omonim, cu Brad Pitt şi Edward Norton, care au interpretat magistral personajele principale. Cartea mi s-a părut, totuşi, mai interesantă şi mai atrăgătoare decît adaptarea ei cinematografică, meritînd din plin nota 9,50.

Un miniroman ce se citeşte pe nerăsuflate! O altă carte pe care am citit-o după ce am vizionat filmul adaptat după ea (cel cu Spencer Tracy în rolul bătrînului pescar) şi mi-au plăcut foarte mult ambele opere, literară şi cinematografică. „Bătrînul şi marea” are o semnificaţie aparte pentru mine, întrucît şi eu, la fel ca autorul cărţii, sînt pasionat de pescuit şi scris (chiar am parafrazat titlul altei cărţi scrise de Hemingway, „Adio, arme”, atunci cînd am scris o povestire SF, nepublicată şi numită „Adio lostriţi”). Nota 9,80.

O carte foarte bună, pe care am citit-o la fel de repede precum se desfăşoară acţiunea interesantă, incitantă şi imprevizibilă. Mărturisesc că, înainte de a citi cartea, am văzut filmul omonim, cu Natalie Portman în rolul biologei, şi tot am rămas plăcut surprins de roman.Totuşi, în ciuda numeroaselor comparaţii cu romanul “Picnic la marginea drumului”, de A&B Strugatki, “Anihilare” are cu totul alt registru, orientat mai degrabă spre fantastic&oniric, decît spre SF. Nota 9.

Al treilea roman din seria „Zorii nopţii” încheie fericit această epopee galactică, avînd acelaşi ritm alert şi limbaj tehnicizat (dar totuşi inteligibil pentru cei mai puţin familiarizaţi cu literatura hard-SF) care m-au cucerit în primele două părţi, „Disfuncţia realităţii” şi „Alchimistul neutronic”. Deşi finalul e cam abrupt, după atîtea mii de pagini, care descriu multiple bătălii spaţiale şi diverse specii extraterestre, cartea merită cu prisosinţă nota 9.