Adio, arme - Ernest Hemingway

O carte cu caracter autobiografic, cartea lui Hemingway surprinde viaţa tânărului ofiţer într-un război în Italia, în care este accidentat şi se îndrăgosteşte, urmând să treacă graniţa ilegal din cauza dezertării sale. Cartea are un limbaj simplu, şi o acţiune continuă, fiind caracterizată pe deasupra de caracterul neutru al dialogului specific autorului.

"Pentru un scriitor adevarat, fiecare carte este un nou inceput, o noua incercare de a atinge ceva care ramine mereu de neatins. Misiunea lui este de a merge pe cai ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde altii au dat gres. Dar sa scrii literatura nu inseamna doar sa spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus – tocmai pentru ca au existat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de astazi, sintem nevoiti sa mergem mai departe decit ne-am fi gindit vreodata ca putem ajunge, sa iesim in larg, pina cind raminem cu totul singuri, lipsiti de orice sprijin." - Ernest Hemingway

La un pahar de barbatie cu HemingwayPrima carte a lui Hemingway pe care trebuia s-o citesc era 'Adio, arme'. Nu incapea nicio indoiala. Mai ales dupa ce trupa Machine Head a imprumutat titlul cartii (A Farewell to Arms) pentru o frumusete de cantec. Iar ca sa fiu cat de cat pregatit pentru lectura, am dat la cautare pe net dupa niste recenzii. Pe langa textele de lauda, am intalnit o sumedenie de impresii negative. Un lucru deosebit de straniu pentru un scriitor clasic, cu care nu ar trebui sa dai gres (credeam). Iata niste fragmente:''Citesc o pagina, citesc doua, zece si ceva imi pare in neregula. A se citi nu-mi placea (...) s-ar putea sa ii supar pe cei care au apreciat cartea, pe fanii scriitorului, dar cred ca e singurul roman despre care nu pot spune nimic de bine. (...) Catherine parca e retardata, asa vorbeste si asa prostii spune. Dialogurile sunt ingrozitoare, n-au nici macar o noima. Teatrul absurd al lui Ionesco sau piesele lui Beckett au mai mult sens si mai multa seva decat conversatiile personajelor din aceasta carte'', scrie o oarecare Tomata cu Scufita (Andreea Ursu) pe blogul ei.''L-am citit pentru prima oara cu multi ani in urma, cand eram doar un copil. Am fost dezamagita de el si mai ales pentru ca nu am gasit nimic spectaculos in povestea de iubire si nu am reusit sa simt atmosfera sumbra a razboiului. Mi-am zis ca probabil nu sunt suficient de matura sa inteleg. De aceea, la aproape un deceniu distanta, am decis sa reiau lectura. Rezultatul a fost acelasi'', scrie pe Bookblog.ro cineva pe nume Ana-Maria Petritan.Nu intamplator am ales recenziile unor fete... pur si simplu n-am dat eu de vreun baiat care sa se fi plans de roman (sunt sigur ca sunt, dar mai sunt sigur ca-s mult mai putini). De ce?Din punctul meu de vedere, raspunsul e simplu - romanul a fost scris de un barbat pentru barbati. Aceasta idee persista pe parcusul intregii lecturi. Lipsesc descrierile alea siropoase care te plictisesc din primele cuvinte. La Hemingway o descriere apare la momentul potrivit (rar si la tanc) si e scutita de luxul de detalii adaugat de dragul voluminozitatii unui capitol. Dialogurile descriu atat de fidel naivitatea femeilor in perceptia barbatilor, sau dorinta lor de a deveni indispensabil persoanei iubite. Ba mai mult, dialogurile atat de lejere arata foarte bine cum mintea unui barbat cerne avalansa de palavrageala a unei femei (fara suparare). Razboiul. De acord; aici nu vei intalni capodopera macabra a unui razboi asa cum e la Remarque in 'Nimic nou pe frontul de Vest'. Insa, am impresia ca nici n-a existat o tendinta in acest sens. La Hemingway, relatarile despre razboi sunt superficiale, uneori artificiale. E ca o existenta traita dupa o sincopa: S-a declarat razboi - STOP! mai departe ce facem? s-a terminat razboiul? unii spun ca da, eu nu cred insa. E o stare de nesiguranta caracteristica situatiilor de criza. Unde mai pui ca eroului principal mai ca nici nu-i pasa de razboi (pana la un moment dat!). Romanul condamna razboiul demonstrandu-i inutilitatea, superficialitatea si, mai aproape de final, scoate in evidenta jocul orgoliilor pe timp de lupta.Un alt incontestabil merit al romanului este rolul sau ca manual de jurnalism. Facand abstractie de scenele sentimental-amoroase, cartea pare un amplu reportaj realzat intr-o zona de conflict.Asadar, in timp ce unii/unele se dezic de Hemingway, cum ca nu si-ar fi justificat statutul de clasic, eu i-am descoperit un farmec de care duc lipsa o sumedenie de alti scriitori; si anume acela de a nu te plictisi, de a citi o carte si a fi sigur ca n-ai ingerat mai multe litere decat ar fi fost nevoie. De un lucru sunt bucuros - ca nu s-a studiat la scoala; de altfel avea sa-l desfigureze programul scolar pana avea sa mi se faca scarba.Recomand!

"Adio, arme!" este povestea autorului insusi care, trimis ca "voluntar" pe frontul din Italia (Primul Razboi Mondial), se indragosteste de o asistenta a Crucii Rosii. Patosul cu care este descrisa iubirea in cea de-a doua parte a romanului si tragicul final al acestuia (care l-a facut pe Hemingway sa se retraga in singuratate) reprezinta o experienta profunda, o experienta a carei urmare a fost incoltirea nimbului artistic. Stilul lui Hemingway este succint si arareori are fragmente in care sa descrie stari, lasand, deci, la latitudinea cititorului sa interpreteze incertitudinea trairilor atat de evidentiata in scrierile sale.S-a facut si un film, "In love and war", doar ca e mult modificat subiectul, insa finalul filmului mi se pare mult mai coplesitor decat finalul romanului...

Cartea trebuie citita fiind un punct de demarcație în literatura. De asemenea scriitorul a fost un personaj al timpului sau care a marcat o generație și a inspirat mai multe. As fi vrut să fi citit despre curajul unui bărbat, iar nu despre fuga lui de razboi. Experienta traumatizanta și alienanta a războiului pe un pământ străin cred ca poate trezi dorința de a trai.