In patima vidului, doar zambetul cenusiu al cetii mai insufleteste descompunerea mareata si funebra a gandului. Unde sunteti voi, ceturi crude si amagitoare, de nu va rasturnati inca pe o minte impaienjenita? In voi as vrea sa-mi sfasii amarul si sa-mi ascund o spaima mai vasta ca amurgul plutirii voastre! (Emil Cioran)

Fragment din carte:

"Daca as sti c-am fost trist o singura data din cauza oamenilor, de rusine as depune armele. Ei pot fi uneori iubiti sau urati si totdeauna compatimiti, dar atentia unei intristari e o concesie degradanta. Clipele de generozitate divina, in care i-am imbratisa pe toti, sunt inspiratii rare, adevarate „gratii".
Iubirea de oameni este boala tonica si in acelasi timp ciudata, fiindca nu-i sprijinita de nici un element din realitate. Un psiholog iubitor de oameni n-a existat pana acum si desigur nu va exista niciodata. Cunoasterea nu merge in sensul umanitatii. — Sunt insa pauze ale luciditatii, recreatii ale cunoasterii, crize ale ochiului necrutator, care il pun in situatia stranie a iubirii. Atunci ar dori sa se intinda in mijlocul strazii, sa sarute talpile muritorilor, sa dezlege curelele incaltamintei negustorilor ca si cersetorilor, sa se taraie prin toate ranile si insartgerarile, sa atarne de privirea criminalului aripi de porumb — sa fie ultimul om din dragoste!
Cunoasterea de oameni si dezgustul fac din psiholog, de bine, de rau, o victima a propriilor lui cadavre. Caci pentru el orice iubire este o ispasire. — Oamenii pe care i-a anulat cunoasterea mor in tine; victimele dispretului tau putrezesc in inima ta. Si intreg acest cimitir care prinde viata in delirul de dragoste, in spasmele ispasirii tale! "