ANOTIMPURI DIFERITE – Stephen King – Editura Trei, 2010

UN ALT FEL DE “REGE”

“Povestea contează, nu cine o spune” – aceste cuvinte apar scrise în clubul unde se petrece acţiunea uneia din povestirile lui Stephen King. Să fie însă adevarată această maximă? Pare greu de crezut, dacă ţinem cont de afinitatea producătorilor de la Hollywood pentru scrierile lui King. În fond, cât de grozav poţi fi, ca scriitor, încât să ţi se ecranizeze mai mult de jumătate din operă? Te poţi gândi că e îndeajuns ca pe afişul filmului să apară numele lui Stephen King, ca pelicula să dobândească o garanţie de popularitate. Dar nu e vorba doar de un truc de marketing: asocierea unui autor faimos cu o ecranizare oarecare, ci e vorba de o consecvenţă greu de egalat într-o carieră de scriitor: Stephen King reuşeşte, prin fiecare fragment de proză redactată, să se menţina la înălţimea aşteptărilor publicului. S-ar putea spune că nici nu e greu şi că n-ar fi vorba de cine ştie ce triumf literar. În fond, chiar King recunoaşte că întreaga sa activitate de creaţie a gravitat într-un spaţiu minor din punct de vedere estetic, chiar dacă atât de popular şi că ficţiunea simplă pe care a semnat-o reprezint㠓echivalentul literar al unui Big Mac şi al unei porţii mari de cartofi prăjiţi de la McDonald’s” (Postfaţă-p.745). Dar dacă eşti suficient de onest să admiţi că nu poţi scrie o proză elegantă şi sofisticată, mai bine te apuci să faci altceva? Nu neapărat, iar King ştie exact unde vrea să ajungă prin povestirile sale: la evadare ficţional㠖 o povestire bună trebuie s㠓te facă să uiţi pentru scurtă vreme chestiile adevărate care iţi împovărează mintea şi să te ducă într-un loc în care n-ai mai fost” (Postfaţă-p.748). În acest sens, probabil că autorul american s-a achitat de sarcina pe care şi-a propus-o, abordând genul cel mai la îndemână în producerea efectului dorit: genul horror. Eticheta de maestru al horrorul-ui, nu foarte onorabilă în faţa criticii (şi privita probabil ca o dovadă de imaturitate literară nedepaşită), nu l-a descurajat pe King şi nici nu l-a făcut prizonierul acestui gen. Cel puţin trei, din cele patru proze scurte cuprinse în volumul de faţă, confirmă aceasta şi încă ceva: vocaţia de povestitor a autorului american., neîngrădită de delimitări conceptual-tematice.

“Anotimpuri diferite” poate fi privită şi ca o colecţie de experimente literare de-ale lui King, relative la cariera de explorator al fantasticului horror pe care şi-a ales-o. Cu excepţia povestirii “Metoda respiraţiei”, nici una din cele trei creaţii nu include exploatarea supranaturalului; a coincidenţei, a extraordinarului, a întamplării (ne)fericite, da, dar acestea sunt convenţii literare care depăşesc cu mult genul în care King şi-a dobândit notorietatea. Sunt trei poveşti care emoţionează pentru că reuşesc să surprindă spiritul etern uman, în diferite ipostaze şi, cel mai important, nu într-o zonă crepusculară, unde lucrurile normale nu se întamplă prea des, ci în cotidianul, credibil reconstruit, al unei închisori de maximă securitate sau al unor suburbii din anii 80.

O victorie, o înfrângere şi o înfrângere în victorie- iată succesiunea tematică pe care trei din cele patru povestiri o desfăşoară. “Închisoarea Îngerilor” aduce în prim plan triumful speranţei şi al mântuirii prin forţe proprii. “Un elev capabil” surprinde vulnerabilitatea fiinţei umane şi uşurinţa cu care cei tineri, dar şi cei bătrâni pot fi rătăciţi în labirintul răului. “Cadavrul” este povestea unor prieteni ajunşi la vârsta preadolescenţei care simt pe pielea lor ce înseamnă maturizarea: câştiguri de perspectivă dar şi imense pierderi. Dacă aţi văzut deja toate cele trei ecranizări, merită să citiţi povestirile: nu veţi avea surprize narative prea mari (adaptările cinematografice au lăsat aproape neatinse fiecare dintre cele trei subiecte), dar va fi o lectură cu adevărat cathartică. Dacă n-aţi văzut filmele, luaţi măsuri! Citiţi cartea, vizionaţi DVD-ul! E una din acele rare situaţii în care nu contează dacă daţi prioritate lecturii în detrimentul filmului sau nu, ambele sunt la fel de bune. E ca şi cum acolo unde King pune punctul pe “i”, printre rânduri, uzând de o replică memorabilă sau de o descriere bogată în sugestii, tot acolo regizorii Darabont, Synger sau Reiner ştiu să zăbovească, printr-un cadru potrivit, asupra a ceea ce e semnificativ. Rezultatul? Experienţe emoţionale autentice.

Ultima povestire, “Metoda respiraţiei” este o întoarcere la temele mai familiare lui King, la cadrul în care întunecimea atmosferei e dozată prin apel la evocări macabre si intervenţii ale supranaturalului. În economia volumului, “Metoda respiraţiei” e mica plăcere vinovată pe care King şi-a permis-o, acea revenire la obiceiurile scriitorului de literatură horror şi, desi nu are impactul emoţional al predecesoarelor, pentru că se dovedeşte a fi subdezvoltată narativ, nu afectează prea tare imaginea de ansamblu a volumului.

Colecţia de proză scurtă care însumează aproape 800 de pagini (şi care, după cum işi aminteşte King ,cu umor, l-a împiedicat să le publice: erau prea lungi pentru a fi povestiri şi prea scurte pentru a fi romane) poate fi interpretată şi ca o demonstraţie de măiestrie scriitoricească: în trei dintre povestiri King dovedeşte că se simte în elementul lui creator, chiar şi dincolo de tărâmurile sinistro-fantastice cu care ne-a obişnuit iar prin ultima povestire, revine “acas㔠în sfera tematică preferată. Reuşeşte să se păstreze la aceeaşi înălţime? Fanii experimentaţi ai autorului american să binevoiască a lua cuvântul…

Sever Gulea pentru blog.libris.ro