Romanul Cainele din Baskerville, cel mai cunoscut din seria Aventurile lui Sherlock Holmes, a aparut in anul 1902, fiind inspirat de legendele povestite de prietenul lui Doyle, jurnalistul Bertram Fletcher Robinson.
Cartea a cunoscut mai bine de douazeci de adaptari pentru marele si micul ecran, iar in ultimii ani doctorul Watson si Sherlock Holmes au devenit eroi de benzi desenate si chiar de jocuri video.

Cartea are ilustratii alb-negru.

Fragment:

" Am privit in urma pe peron si am vazut silueta austera a lui Holmes, care statea nemiscat si se uita dupa noi. Calatoria a fost placuta si am petrecut-o incercand sa-mi cunosc mai bine tovarasii si jucandu-ma cu cainele doctorului Mortimer. in cateva ore pamantul maroniu devenise umed, caramida se transfor-mase in granit. Vacile rosiatice pasteau pe campiile inconjurate de garduri vii, vegetatia bogata dovedind existenta unei clime umede, Tanarul Baskerville privea nerabdator pe geam si se entuziasma recunoscand peisajul familiar din Devon.
— Am umblat prin multe colturi ale lumii de cand am plecat de aici, domnule Watson, spuse el. Dar niciodata nu am mai vazut un loc asemanator.
— Iar eu nu am mai vazut niciun om din Devonshire care sa nu-si indrageasca tinutul, am remarcat eu.
— Asta depinde si de oameni si de tinut, spuse doctorul Mortimer. Daca il privim pe prietenul nostru vom observa capul rotunjit al cel-tilor, care erau foarte legati de locurile natale. Capul bietului sir Charles era de un tip foarte rar, pe jumatate galic, pe jumatate iver-nian. Dar erati foarte tanar cand ati vazut conacul Baskerville ultima oara, nu?
— Eram adolescent cand a murit tatal meu si nu vazusem niciodata conacul, pentru ca el locuia pe coasta de sud. De acolo am plecat direct la un prieten in America. imi este la fel de necunoscut cum ii este domnului Watson si de abia astept sa vad campia.
— Serios? Atunci dorinta va va fi indeplinita foarte usor, pentru ca tocmai a inceput sa se vada pe geam, spuse doctorul Mortimer. Printre patratele verzi ale campurilor si linia molatica a unei pa-duri, se vedea la distanta un deal gri, melancolic, cu o creasta care parea bizara in departare, ca un peisaj dintr-un vis. Baskerville statu mult timp cu ochii atintiti asupra lui si puteam citi pe chipul sau cat de mult inseamna pentru el aceasta prima imagine a locului unde traisera stramosii lui si lasasera urme atat de adanci in viata urmasilor. Statea acolo, in costumul lui de tweed si cu accentul lui american, intr-un prozaic compartiment de tren, si totusi, cand ii priveam figura intunecata si expresiva, simteam ca apartine cu adevarat acelui lung neam de oameni aprigi, curajosi si priceputi. Sprancenele lui groase exprimau mandrie, valoare si putere, ca si narile si ochii lui caprui. Daca in acea campie inspaimantatoare ne astepta o aventura periculoasa, macar acesta era un tovaras bun cu care sa imparti riscurile. Trenul a oprit intr-o statie micuta si am coborat. Afara, langa gardul alb scund, ne astepta o trasura cu doi cai. Era clar ca venirea noastra era un mare eveniment, pentru ca mai multi hamali s-au repezit sa ne ia bagajele. Era un loc frumos si linistit, dar am obser-vat cu surprindere ca la poarta stateau doi oameni in uniforme in-chise la culoare, sprijiniti in pusti, care ne-au privit foarte insistent cand am trecut pe langa ei. Vizitiul, un om scund si grosolan, l-a salutat pe sir Henry Baskerville; in cateva minute zburam pe drumul alb, larg, care se deschidea inainte. Campuri roditoare unduiau in jurul nostru, iar casele ne priveau prin frunzisul des, dar in spa-tele acestui minunat peisaj de tara se profilau intunecos pe cerul inserat dealurile sinistre ale campiei mlastinoase. Trasura a intrat pe un drum lateral si am inceput sa urcam pe drumul cu urme de roti vechi de sute de ani. Tufisurile si arbustii incarcati cu flori straluceau in lumina asfintitului. Continuam sa urcam si am trecut peste un pod ingust de granit, deasupra unui parau involburat. Drumul si paraul traversau o vale impadurita. La fiecare colt, Baskerville scotea o exclamatie de incantare, privind curios in toate partile si punand nenumarate intrebari. Totul ii parea minunat, dar mie tinutul mi se parea cam trist, poate din cauza toamnei. Frunze galbene acopereau drumul si cadeau peste noi. Scartaitul rotilor murea in urma noastra, strivind vegetatia putre-zita — un dar saracacios, mi se parea mie, pe care il asternea natura la picioarele mostenitorului reintors al familiei Baskerville.
Ce mai e si asta? exclama doctorul Mortimer.
In fata noastra se afla o ridicatura de pamant, ca o limba a cam-piei. in varful ei, ca o statuie ecvestra pe piedestalul ei, era un soldat calare, intunecat si teapan, cu pusca pregatita. Supraveghea drumul pe care treceam noi. "