Dimineata pierduta

Vica Delca, croitoreasa dupa ce regimul comunist i-a inchis pravalia, pleaca in vizite prin Bucuresti, ca sa mai schimbe o vorba si ca sa mai adauge pensiei de 650 de lei, din care traieste impreuna cu sotul ei, mica suma pe care idealista Ivona Scarlat, urmasa unei familii de intelectuali, i-o da lunar, in amintirea mamei sale, Sophie Ioaniu. Necultivata, dar inteligenta, cu o vorbire colorata si o memorie fabuloasa, Vica este un personaj celebru al literaturii postbelice, dar Dimineata pierduta nu este doar romanul ei.

O galerie larga de personaje reinvie dintr-o fotografie din vara anului 1914: Sophie, sotia plina de vitalitate a lui Stefan Mironescu, un savant chinuit de gelozie si de grijile tarii, Margot, adolescenta devenita ulterior patroana unei mari Case de Moda, Titi Ialomiteanu, amantul vremelnic al Sophiei, omul adaptabil sub orice regim politic.

Treptat, romanul de familie pe care Monica Lovinescu l-a considerat „un Razboi fara pace al romanilor” se extinde, acoperind o suta de ani de istorie.

Fragment din volumul "Dimineata pierduta" de Gabriela Adamesteanu:

 

"Viata insa nu ne este data ca sa ne fie povara, ci bucurie, si, fiindca eu asa cred, pot sa-mi alung fara efort gandurile ce ma ingrijoreaza. Pentru ca frunzele copacilor erau atat de prafuite, am pus pe ele furtunul, o adevarata folie sa uzi copacii in plina zi, si ce-i cu asta? Viata nu este agreabila daca nu ti-o agrementezi cu mici folii, foarte usor am putut sa nu ma mai gandesc la nimic din ce nu voiam, chiar si nerusinata fraza imi disparuse din minte; pusesem furtunul pe unul dintre puiandrii de mar si l-am udat, bucatica cu bucatica. Ascunse sub frunzele cu dosul catifelat si albicios - merisoarele lucii si crude: pur si simplu n-am putut sa ma abtin, gura mi se umpluse brusc de saliva.

M-am intins dupa merisorul de deasupra capului, ma ridicasem pe varfuri si ma tot intindeam. Furtunul s-a rasucit de presiunea apei si a inceput sa galgaie, dar l-am lasat asa, pentru ca ma tot intindeam sa apuc marul. Chiar atunci a trecut trasura. Viata nu ne este data ca sa ne fie chin, ci bucurie, si daca vreau, nimic din supararile ei n-o sa ma atinga. Eram gata-gata sa pun mana pe creanga si totusi n-am reusit, pentru ca am intors capul dupa trasura. Dar nu era cea pe care o asteptam, ci una care se ratacise cine stie cum pe aici, pentru ca a trecut de casa noastra. De aceea m-am linistit si am prins creanga cu merisoare. Primul merisor era atat de acru ca mi-au tasnit lacrimile, ca atunci cand cineva ma enerveaza, semintele lui albe mi-au plesnit intre dinti si am supt un timp gustul amarui, tot privind spre terasa cu clematite. Nu m-am mirat ca l-am vazut pe Stefan pe terasa, ascuns dupa bolta de clematite, scotocind cu ochii aceia sfredelitori totul: curtea, strada, gradina. Daca ar putea sa-mi stie orice gest si orice gand, ah!, ce pornire vampirica! M-am mirat ca a avut putere sa deschida usa intepenita. Ca si cand nu l-as fi vazut, m-am aplecat asupra furtunului, pana aici ajunsese deci, sa deschida acea usa spre terasa care in veci nu se deschide si sa stea ascuns ca sa ma spioneze! Credinta ca ii fac rau, care cateodata m-a mai incercat, mi-a disparut pe loc: nimeni nu are dreptul pe lumea aceasta sa vrea sa-ti posede pana si ultimul gand. Sa te simti in permanenta pandita este chiar un abuz de care trebuie sa te aperi cum poti - singura... In primul rand, negandindu-te. In secolul al XVIII-lea, cand oamenii si-au adus la perfectiune arta de a trai placut, o aventura galanta era dreptul oricui. Viata cere sa faci compromisuri cu gratie si cu tact, pentru ca viata este altceva decat o conformare la principii, sans queue, ni tete. Mare eroare, a spus Stefan atunci cand i-am amintit ca toate acestea chiar el mi le-a explicat pe vremuri; pe urma, mi-a mai spus (de altfel, total neconvingator) ca un asemenea mod usuratic de a gandi nu ii era propriu; atunci voia sa ma puna insa in garda, sa nu ma indragostesc de el! Il ne desirait pas s'attirer des histoires...”