Toate bufnitele

Ar fi putut fi atat de buna, dar nu este. Trebuie sa recunosc, nu as fi crezut ca mediocritatea poate fi atat de perfect simulata. E cartea perfecta care incearca sa spuna atat de multe insa nu spune nimic. E plina de figuri de stil vechi si moderne care nu au niciun scop, de motive si simboluri in spatele carora nu se gaseste nimic, de idei incepute si abandonate. Stilul in care e scrisa cartea e unul dezlanat, imbacsit, naratorul devine un batranel cherchelit care isi spune povestile asa cum si le aminteste mintea lui incetosata. Acest stil nu ajungi sa il indragesti niciodata, doar il tolerezi la limita, ca pe un miros neplacut cu care te obisnuiesti dupa o vreme. Autorul se foloseste de doi naratori ale caror povestiri se intrepatrund si evolueaza simultan, fiecare cu propriul limbaj. Pe un plan sunt prezentate evenimente de dupa '49 si elemente din viata individuala si colectiva din acea perioada, dar care nu ofera nimic diferit de alte "monografii ale persecutiei comuniste". Celalalt plan ofera fragmente din viata individuala de dupa '89, la fel plin de clisee in stilul "amintiri din copilarie" (va era dor de inca unul sa va spuna ce misto era viata in '90?).Se incearca sa se creeze o legatura intre cele doua personaje, respectiv a celor doi naratori, insa fiecare incercare este stangace si esueaza destul de lamentabil. In sfarsit autorul apeleaza la un final emotional, dar cum el nu a reusit sa realizeze acea legatura intre personaje efectul e un mare fas si m-a lasat rece. Am ramas cu senzatia ca autorul s-a straduit intens sa perfectioneze aceasta mediocritate a cartii, o sa ii dau o steluta in plus pentru acest efort. Cu toate astea o pot recomanda numai celor ce au de ales intre ea si o carte tehnica referitoare la construitul barajelor.