interesanta

Ceea ce imi place in special la nuvelele lui Murakami este faptul ca nu simti nevoia de mai mult... Dupa ce se parcurgi cele 20-30 de pagini ale unei povestiri, nu iti doresti sa fi fost un roman care sa continuie actiunea. Cel putin, nu in general. Simti ca a fost suficient. Povestirile sunt foarte captivante, unele chiar realiste, in altele isi face simtita prezenta fantasticul, toate in cele din urma fiind pe gustul meu. "Daca incerci sa vezi doar partea buna a lucrurilor, si te gandesti numai la ce e bine, n-are de ce sa-ti fie teama. Daca e sa se intample ceva rau, te mai gandesti la momentul respectiv."

Nu stiu ce scriu oamenii astia in review-uri insa mie mi-a placut. :)) Ok, are lacune si cateva desincronizari dar ideea generala importa. Pe mine m-au impresionat mai multe aspecte: scriitura e buna- pe alocuri, spre final o cam lungeste, adevarat. Ideea in sine e de urmarit si lectiile de invatat: - parinti ce nu se pot desprinde de propriile vise si isi impovareaza cu ele proprii copiii;- lupta binelui vs raului- nu-i decat o perspectiva, o latura de pe care decidem sa ne pozitionam;- prioritatile alese de noi de-a lungul vietii;- toleranta , rabdare si intelegere fata de cei ce ne inconjoara;- fragila limita a ceea ce adoram si ne pune in pericol;- o abordare interesanta a sociopatiei/bolilor mentale in general;Nu stiu cum sau cat de mult poate fi cartea asimilata de tinerii cititori dar banui ca scriitoarea fiind la randu-i o tanara de circa 20 de ani, da, bifeaza cu succes obiectivele propuse. Nu-mi pare nimic intamplator, cred ca stia exact ce anume urmareste cu povestea tinerilor adolescenti. Fluturi striviti e-o drama scrisa in cel mai optimism mod, cu putinta.

Croitoreasa de la Dachau e o poveste extrem de trista despre conditia femeii intr-o societate marcata de razboi si de urmarile acestuia. Ada e o tanara cu multe visuri, talentata si inocenta, plina de sperante si incredere. O serie de circumstante nefavorabile si de decizii proaste o aduc insa in fata unui sfarsit dureros. E un personaj complex care iti starneste atat compasiune, cat si repulsie. O judeci pentru naivitatea ei, dar o apreciezi pentru felul in care lupta sa supravietuiasca si se agata de visul ei. O detesti cand incearca sa-si provoace un avort spontan, insa iti e mila de ea cand e batuta, infometata si umilita. Dupa terminarea razboiului, nu mai ramane nimic din vechea Ada si tocmai asta e partea trista. Majoritatea romanelor despre razboi prezinta niste supravietuitori, niste persoane care reusesc sa-si pastreze umanitatea, sa ierte si sa mearga mai departe. Ada in schimb nu e suficient de puternica sa faca asta si se agata de resentimente si dorinta de razbunare. Mi-a parut rau de ea si cred ca a fost judecata prea aspru. Nu a fost in lagar, dar asta nu inseamna ca a suferit mai putin. Romanul are un impact emotional puternic, pentru ca te face sa asisti la decaderea Adei, la transformarea ei dintr-o fata inocenta si increzatoare, intr-o prostituata si o criminala, in cele din urma. Recomand acest roman, m-a surpins datorita personajului principal si datorita faptului ca nu seamana deloc cu ceea ce am citit pana acum despre cel de-al doilea razboi mondial. Romanul spune povestea unei femei a carei viata a fost distrusa de razboi, ale carei actiuni au fost judecate si condamnate, a carei vis a tinut-o in viata in Germania nazista, dar nu a mai reusit sa o ajute si in Londra.

Desi a fost relativ mai bun decat primul volum, nu pot spune ca s-a ridicat pana la rangul in care chiar sa-mi placa. A fost cu putin peste 2 stelute. Dupa finalizarea volumului anterior nu mai aveam de gand sa continui seria, dar se pare ca curiozitatea m-a impins sa pun mana pe a doua carte. A durat ceva sa o lecturez, nu a fost foarte sclipitoare, dar macar nu mai voiam sa o arunc la gunoi cum s-a intamplat cu precedenta. Un pas in fata as zice eu.Fata de cartea anterioara a fost cu putin mai buna, in sensul ca actiunea a fost mai mult decat certuri si impacari inflacarate. Mi se pare ca atat persoanjele, cat si stilul autoarei de a scrie s-a imbunatatit cat de cat.Ceea ce imi place la stilul autoarei este ca a reusit sa le ofere persoanjelor o tenta de real, le-a transpus in lumea noastra cu tot cu probleme, modificari de personalitatea, temeri, indoieli si tot restul. Genul de persoanje pe care oricand le poti intalni pe strada sau care pot detine exact comportamentul tau. Sincera sa fiu, eu m-am regasit cate putin in ambii protagonisti.Deci...Ii avem din nou in prim plan pe Tessa si Hardin impreuna cu relatia lor zbuciumata.O noua carte despre baiatul plin de tatuaje, bantuit de trecutul lui intunecat, care e deja un cliseu pe alocuri, mai mult enervant, decat demn de mila si fata perfecta, indragostita de acest derbedeu suferind. Exact ca in romanele de dragoste care lor le plac asa mult.Inca 700 si ceva de pagini pline de decizii idioate, certuri furtunoase, impacari inflacarate, tradari nevinovate si tone de nefericire. Cam asta e secretul. Macar au inceput sa evolueze, e un semn bun privitor la volumele ce vor urma.

Cel mai lung drum este o carte superba. Fiecare cuvant m-a facut sa iubesc tot mai mult personajele creata de Nicholas Sparks.Cele doua povesti de dragost,Ira-Ruth si Luck-Sophia,descriu atat de fidel doua povesti de dragoste. La inceput am crezut ca ma vor plictisi partile din perspectiva lui Ira dar pe parcursul cartii am constientizat ca Ira este un om extrordinar cu o incredibila poveste de viata.Acest om minunat a purtat o dragoste pentru sotia sa care nu poate fi descrisa in cuvinte.Stau si ma gandesc ca oricine si-ar dori o asemenea persoana care sa te iubeasca neconditionat. Povestea de dragoste dintre Luck si Sophia este si aceasta una foarte frumoasa.Luck,calaret de rodeo-Sophia,o studenta in ultimul an la colegiu,ajung sa traiasca o poveste de dragoste reala si profuda.Si chiar daca trec impreuna prin multe lucruri ,ei reusesc sa ramana impreuna chiar daca diferentele dintre ei sunt vizibile. Eu am reusit sa ma adancesc in poveste lor de dragoste si sa ma indragostesc incetul cu incetul si sa traiesc alaturi de ei. Aceasta carte m-a captivat,m-a facut sa visezi cu ochii deschisi si m-a purtat prin cea mai frumoasa poveste de dragoste citita de mine pana acum.

3,5-4 stele.Incepe greu, cu unele dialoguri care suna fals, sau decupate cumva din context (serialul corecteaza acest lucru). Treptat, lucrurile se indreapta, povestea si personajele prin contur si romanul chiar te cucereste. Violent, intunecat, deprimant in multe pagini, insa lui Gillian Flynn ii iese un personaj feminin foarte bine construit. Romanul e asezat sub masca unui roman politist, Camille fiind o jurnalista trimisa in oraselul natal pentru a scrie despre o crima si o disparitie care se va transforma intr-o a doua crima savarsita probabil de un criminal in serie. Insa miza actiunii e data de bolile psihice, de violentele domestice si de conflictul mocnit dintre Camille, mama ei si amintirile din copilarie. Violenta si imaginarul bolnav al personajelor au tot timpul legatura cu trupul, cu lovirea si pedepsirea lui. In ciuda mediului intunecat, Obiecte ascutite e un roman inteligent si bine construit. Inca mai lipseste ceva ptr a fi un roman de 5 stele, inca nu imi dau seama acum ce.

Despre fenomenul migratiei vazut prin ochii unei copilite de 12 ani. Parintii i-au plecat dupa bani lungi si in grija ei au ramas doi frati mai mici. Despre situatiile cu care se confrunta acesti copii atunci cand parintii nu sunt langa ei, despre dorul care-i mistuie si despre cum asteapta sa le moara bunica, moment in care parintii vor fi nevoiti sa se intoarca acasa si aceasta va fi situatie foarte buna de a-si revedea parintii.Trist si totodata o tema foarte actuala. Acest fenomen luand amploare an de an de ceva timp.

A patra carte Fascinatia s-a axat pe relatia lor emotionala, au inceput sa spuna lucrurilor pe nume. Gideon incepe sa isi deschida sufletul admite ca vulnerabilitatea lui este Eva, recunoaste si accepta ceea ce patise in copilarie. Faptul ca Eva l-a respins si nu ia vorbit, la distrus pe Gideon insa a realizat cat de mult o poate iubi !

"Contract de casatorie" este cartea potrivita pentru a fi citita pe plaja, pe tren, la piscina sau in pat.Foarte lejera, cu o poveste simpatica si personaje amuzante, aceasta lectura merge de minune in acele momente in care ai nevoie de o pauza, de ceva ce merge repede si care iti va pune un zambet pe buze.Povestea dintre Samantha si Blake este un foarte simpatica, foarte reala. Si decurge intr-un ritm foarte alert, poate prea alert, dar trecem cu vederea.Deci, cititi aceasta carte daca aveti nevoie de o lectura nu foarte complicata, ce curge de la sine si care are un deznodamant de poveste.

Cartea 3. Franta.O scriere despre violenta religioasa si cred ca, si cea ideologica.Violenta in sensul acapararii gindirii umane, de un anume credo. Aici, religia.Probabil e una din cele mai coagulate distopii citite. Se intuieste colapsul Europei si posibila transformare a batrinului continent intr-o Eurabie, prin islamizare, initial a Frantei, dat ca are potential suficient pentru asta. Houellebecq cica ar fi un autor foarte controversat. Dar lucrarea (prima citita de acest autor), mi s-a parut mie, deosebit de moderata. In absolut tot. Argumentele - temeinice, prognosticurile - destul de lucide, limbajul - satiric si aproape balsamic, aluziile sexuale - dozate. Iar naratiunea, ca Sena, frumos curgatoare. Darmite conceptele, atit de fin conturate: islamizarea este moderata, nicidecum a extremismului terorist, ceea ce ii da sanse reale de izbinda; capitalismul cedeaza distributismului, ca si model mai echitabil; individualismul liberal - e prins in decadere, ca si toate valorile europene; revenirea patriarhatulul - se face gradual, prin educatie; iar poligamia, ce supriza - vine ca model ideal al selectiei naturale. Sirul ar fi putut continua, daca as fi citit-o mai pe indelete. Lectura, insa, a fost practic o sorbitura. Mai degraba autorul e preocupat de frica care o creeaza Islamul, decit insasi religia. Si nu atit islamizarea lumii crestine, sperie, cred eu. Mai curind ideea, precum ca virful fericirii umane se afla in supunerea absoluta - a "femeii fata de barbat, a omului fata de Dumnezeu" asa cum o concepe islamul. Pentru ca islamul accepta lumea in totalitatea ei, admirind creatorul pentru facere - zic musulmanii. Si cum sa abordam fericirea umana prin crestinism atunci ? Cind crestinii devin si ei din ce in ce mai conformisti.Toata nadejdea, la ateii inraiti. Ei poate is mai puternici?

Am gasit intr-un anticariat acesta traducere a Etei Boeriu. Intotdeauna am dorit sa citesc si alta varianta decat cea intortocheata a lui Cosbuc.Intr-adevar, este o placere sa citesti Divina Comedie intr-o transpunere lizibila. Exact cum nota criticul Ion Negoitescu: poezia curge limpede si stralucitoare, pe albiile firesti ale cuvantului romanesc, ca printr-o natura pura si insorita.

Acest roman descrie copilaria lui Hank Chinasky. Iar Bukowski este in mare forma si ca de obicei spune pe nume acelor lucru pe care multi le gandim dar din varii motive ne este teama sa le pronuntam. Este de citit in orice stare de spirit te-ai afla. In special daca esti in depresie. Bukowski are acea fantastica capacitate de a lua tot *****ul asupra lui si de a te face automat sa te simti mai bine. Singurul punctulet minus pe care il are cartea (insa nu are nici o legatura cu romanul propriu-zis) este traducerea din limba engleza. In mod normal, traducerea ar trebui sa duca la un text romanesc, si nu la un text englezesc tradus in romaneste. Cristina Ilie a tradus in mare parte acceptabil, insa are si scapari enervante:"Eram o gluma""Eram cu totii bagati in asta impreuna"Avand insa in vedere ca romanul este genial, aceste scapari pot fi trecute cu vederea sau romanul poate fi citit in engleza si gata.

Noi tinerii, tindem sa rezonam mai mult cu perspectiva in stil Hollywood in ceea ce priveste razboiul, ei bine, scrisa cu un secol jumatate in urma, "Povestiri din Sevastopol" se dovedeste a fi lucrarea ce inca pastreaza un caracter actual si universal asupra conflagratiilor. Nu trebuie mereu sa fie cate un erou care salveaza in mod miraculos situatia sau, din contra, peisajul razboiului sa fie zugravit numai de imaginea cadavrelor si a sangelui ca realitate fizica. Mai important decat faptul ca autorul descrie imaginea asediului de la Sevastopol cu transeele, tunurile si luptatorii sai este ca Lev Tolstoi ofera viziunea din spatele liniilor de lupta, alegerile actantului realist in aceste situatii, anuleaza eroismul prin continutul verosimil al celor relatate. Invit pe oricine vrea sa isi formeze o idee mai clara asupra razboiului sa citeasca volumul de fata.

Este o carte greoaie. Daca as fi citit-o acum mai multi ani, poate ca n-as fi inteles absolut nimic. Textul este la nivel academician. Daca ar fi trebuit sa caut si explicatii la fiecare cuvant mai dificil, mi-ar mai fi luat minim inca timpul necesar citirii. Poti spune ca se citeste usor, adica are textul cu font mare si suprafata de scriere mica, centrata, la fel ca la Despre fericirea uitata a vietii. Prin contrast, aceea chiar este o carte ce poate fi citita de orice Gigel.Concluzii: - probabil ca mi-a oferit motive in plus sa citesc Biblia dintr-o perspectiva critica. Am inceput-o de cateva ori, dar am esuat rapid;- angeologia pare un domeniu foarte interesant si n-am putut sa cred ca exista atat de multe opere de-a lungul istoriei ce au tratat subiectul acesta; probabil ca voi mai gasi referinte in viitor din partea filosofilor;- fiecare persoana si natiune are cate un inger oferit la botez. Pe tot parcursul citirii m-am gandit cum arata ingerul meu si daca chiar vede tot ceea ce fac. Mi s-a parut interesanta perspectiva asta in care cineva sau ceva s-ar putea sa aiba grija de tine.

Excelent documentata si scrisa aceasta cronica a ultimei zile din viata dictatorului dominican Rafael Leonidas Trujillo Molina si o descriere cat se poate de precisa a celor peste 30 de ani in care Republica Dominicana a fost supusa unui numar enorm de crime si abuzuri incalificabile de catre "Tap" si familia sa. Atmosfera apasatoare, incarcata de crima, violenta, cruzime, tortura, minciuna, manimatare, abuz, viol, teroare este sfasiata cu greu prin actul temerar, nu mai putin violent, al catorva conspiratori care decid sa il asasineze pe Rafael Trujillo in seara de 30 mai 1961, sperand ca prin aceasta crima sa elibereze tara de dictatura. Tot ce a precedat si a urmat acestui gest este admirabil depanat in cele trei planuri ale cartii, in care se impletesc absolut firesc realitatea si fictiunea.O recomand celor pasionati de istoria popoarelor si a dictatorilor.

O poveste plina de haz cu escroci...simpatici si peripetiile lor prin Rusia sovietica.Un citat:" In Rusia sovietica, spunea el invelindu-se in patura, casa de nebuni este singurul loc unde poate trai un om normal. Tot restul este un hiperbalamuc. Nu, eu nu pot sa traiesc cu bolsevicii. Mai bine stau aici, in tovarasia unor nebuni obisnuiti. Astia, cel putin, nu construiesc socialismul. Apoi, aici ti se da de mancare gratis. Pe cand acolo, in halimaua lor, trebuie sa muncesti. Dar eu n-am sa muncesc pentru socialismul lor. In sfarsit, aici ma bucur de intreaga libertate personala. Libertatea constiintei, libertatea cuvantului ...Zarind un sanitar prin apropiere, Caius Iulius Starohanski tipa cu o voce pitigaiata: Traiasca Adunarea Constituanta! Toti in for! Si tu, Brutus, te-ai vandut activistilor cu functii de raspundere? si, intorcandu-se spre Berlaga, adauga: Ai vazut? Ce vreau, aia tip. Ia incearca sa faci asta pe strada!"

Am cumparat aceasta carte cu speranta ca ma va lamuri intr-o oarecare privinta cum poate omul afla care e drumul bun de urmat pentru fiecare dintre noi. Nu am aflat o reteta magica, dar am ramas cu multe cuvinte de folos. Mi-a placut ca a inceput a se lega mai intai de partea logica, ce e vointa, ce e dorinta, care e diferenta si cat de important e sa intelegem diferenta dintre ele. Sa ne descoperim darurile, la ce suntem buni si sa incercam sa scoatem ceva din asta. Tipuri de inteligenta si de limbaj. Cum teama ne tine in loc de la a ne inmulti "talantii" sau darurile. Avem daruri innascute, dar putem acumula noi daruri..si ca uneori trebuie sa ne riscam. Sa nu ne fie teama. Caci darurile sunt date fiecarui om dupa puterea lui si in functie de ce e nevoie acolo, in societatea unde el traieste. Parintele zice ca trebuie doar sa ne identificam inclinatiile care ne sunt proprii si sa le dezvoltam. Dar ce faci cand stii ce inclinatii ai, dar nu stii tu inspre ce drum sa te inclini? Si de unde incepi? Cred ca astea sunt intrebari la care trebuie sa ne dam raspunsul singuri..De asemenea, asa cum sta in instinctul omului de a urmari exemplul celui mai mare si mai bun, este important sa ne adunam cu oamenii buni si intelepti si sa nu urmam cumva exemplul cel rau.Capitolul meu de departe cel mai preferat a fost cel despre lectura. Ce frumos vorbeste despre importanta lecturii, indiferent de ce carte ar fi, caci atata vreme cat suntem constienti de ceea ce citim si avem putere de discernamant atunci nu ne vom pierde in paginile unei carti care poate nu vorbeste adevarul, ci doar ii permitem sa ne ofere un alt punct de vedere. Cele doua povestiri (una despre parintele Paisie de la Manastirea Neamt care a contribuit la renasterea isihasmului, iar cealalta povestire despre un calugar care-l vede pe diavol la poarta manastirii si recunoaste ca diavolii nu vor ca noi sa citim carti caci le-am putea urma exemplul bun) au avut un impact asupra mea. "Daca o carte se citeste cu sete, inseamna ca e cartea potrivita noua; daca insa lectura este o povara, este mai bine sa o lasam pentru mai tarziu." --- caci nu se potriveste starii noastre actuale sufletesti. E greu sa te concentrezi a citi matematica, fizica sau gramatica cand treci print-o framantare sufleteasca. Frumos, frumos spus... "Viata nu este facuta dintr-o ordine de evenimente, ci din atitudinea pe care o are fiecare."Ultima parte cu scrisoarea Sfantului Vasile cel Mare catre tineri -- mi s-a parut un pic cam greu sa-mi mentin concentrarea, insa si de acolo am adunat niste idei valoroase. Sa nu ne obisnuim cu cuvintele rele sau imitarea exemplului rau caci este un drum spre infaptuirea raului.Trebuie sa nu slujim trupului si sa nu punem atata accent pe fizic caci cu cat fizicul arata mai bine, cu atat e mai usor sa cazi in patimi. Lauda, mandrie, desfranare... Pitagora catre unul din insotitorii sai, vazand ca are un fizic bine definit: "Tu nu vei inceta a-ti face si mai grea temnita?" --- cum vedeau ei trupul ca o inchisoare a sufletului. Inchei prin a lasa citatul urmator:"Este rusinos ca, nesocotind prezentul, sa regretam candva mai apoi trecutul, atunci cand, indurerati, nu vom mai avea nimic altceva de facut."

Nu am fost dezamagita pentru ca ma asteptam ca John Green sa-si mentina nivelul de mediocritate. Mentionez faptul ca ii citesc cele cinci carti best-seller publicate pana in prezent din simplul motiv de a avea argumente impotriva lor si de a le evidentia similitudinile. Dar pentru asta, mai am de citit Will Grayson, Will Grayson.Revenind la aceasta - "Orase de hartie" ne spune povestea lui Quentin, care e indragostit de Margo, o fata pe care nu o cunoaste foarte bine. Ii place, asadar, de imaginea pe care si-a format-o el despre ea, bazata pe aparente. Cei doi se cunosc din copilarie si sunt vecini, insa nu sunt prieteni apropiati. Intr-o seara, Margo il ia pe Quentin intr-o serie de farse planuite de ea, dupa care dispare. Quentin se simte obligat sa o caute si de aici incepe totul...Cartea a fost oribila, nu in sine ci pentru ca toleranta mea pentru John Green e din ce in ce mai scazuta. Quentin porneste intr-o calatorie unde realizeaza ca imaginatia e un lucru periculos, ca lucrurile pot fi diferite de felul in care ti le-ai imaginat - in concluzie, o alta lectie stupida asemanatoare celei din An Abundance of Katherines sau restul cartilor. In fine.Quentin si prietenii sai pornesc in cautarea lui Margo, ratand absolvirea liceului. Daca o gasesc sau nu sau ce s-a intamplat cu aceasta fiinta asemanatoare Alaskai, nu va pot spune.Nu as vrea nici sa va influentez atat de negativ. Parerea mea ferma este doar faptul ca poate John Green ar putea da impresia de autor sofisticat cu romane inteligente doar daca nu esti deja constient de toate lucrurile pe care le indruga el acolo... plus faptul ca unele dintre ele sunt complet dezgustatoare (a se vedea, atitudinea lui Quentin, in acest caz, fata de o naluca... ideea de salvare auto-impusa, de dragoste din nimic, obsesie bolnava fara niciun beneficiu, SI MAI ALES, fetele triste care dau de inteles ca au nevoie sa fie salvate, ca e musai). Nu pot intelege pe niciunul din protagonistii lui Green. Cu totii sustin ca au argumente solide pentru lucrurile pe care le fac, ca sunt constienti ca nu sunt ok si totusi -. Sunt curioasa cum va fi aceasta carte transformata intr-un film, mai mult ca sigur, o sa-i distruga atmosfera de continua disperare si lipsa de intelegere a calatoriei sale (Quentin) extreeem de filosofica. Nu a fost nici macar amuzanta. Personajele si-au pierdut timpul si eu, de asemenea, mi-am pierdut timpul. Ih. (Rating final de 2,3 or smth).

Imi place foarte mult cum scrie autorul. Si intr-un proiect sangeros, analiza psihologica a fost impresionanta si in Disparitia lui Adele a reusit sa disece perfect gandurile si trairile personajului principal. Un roman static, de analiza, care reuseste sa captiveze.Este povestea unui inadaptat social. E fascinant sa urmaresti modul in care gandeste un om ce sta tot timpul la panda, care are impresia ca este continuu urmarit. Si modul in care ii sunt redate gandurile pare absolut real, chiar daca este un haos si o spaima absoluta in aceasta minte. E logic ca, dupa o panda de 20 de ani pentru a nu fi prins, sa vezi altfel orice gest...capul tau e atat de plin de suspiciuni la care abia faci fata incat totul o ia pur si simplu razna si orice gest capata proportii catastrofale. Culmea e ca ajungi sa-l simpatizezi pe ciudat, sa-i doresti sa se adapteze, chiar si un pic de fericire ii doresti. Pentru ca nu e rau, e chiar inocent, are gandurile unui copil. Se entuziasmeaza foarte usor, se deprima la fel de usor, spera sa se ridice la inaltimea asteptarilor si este dezamagit din cauza modului foarte temator in care priveste lucrurile. Este tot timpul frustrat si absolut ingrozit de orice apropiere umana. Dar nu pentru ca uraste specia, ci pentru ca ii e frica de urmari si ca ar putea fi umilit.Traieste o teama irationala fata de orice fel de situatii banale, are tot timpul impresia ca este observat si judecat de catre persoanele cu care interactioneaza si ca mai devreme sau mai tarziu se va face de ras. Problema lui pare a avea ca si cauza lipsa afectiunii si a atasamentului parintesc in copilarie, dar si alte evenimente tragice ce i-au marcat adolescenta. Fobia sociala ii afecteaza viata pe plan social si profesional, modul negativ in care reactioneaza la situatii inofensive este determinat de anxietate care il va impinge la gesturi dramatice.Fobia sociala este un subiect la moda. Anxietatea este la moda si cateodata, din punctul meu de vedere, folosita ca scuza pentru multe carente si lipsuri la nivel de caracter uman. Ai ocazia si scuza sa nu mai fii catalogat nesimtit sau prost-crescut deoarece suferi de anxietate si transferul de responsabilitate se face pe "nesimtite". Nu tu esti de vina pentru actiunile si vorbele tale, nu tu esti de vina pentru gandurile lipsite de moralitate si etica, ci frica de societate, de umilirea si batjocura acesteia. Rautatea si agresivitatea prosteasca sunt protejate de zidul "de inteles" al anxietatii. Dar in aceasta carte nu avem de-a face cu un impostor, personajul nostru chiar sufera de inadaptare si nu se foloseste de nesimtire sau de lipsa de empatie ca de niste arme.

Imaginea centrala a cartii este cea din titlu- dansul lui Yi Jin, tanara de la curte, ii farmeca pe toti, regele Coreei, diplomatul Victor, pe francezi, pe Gang Yeon, tanarul coreean cu care e crescuta impreuna. Victor e fermecat de fata cu ochi negri care il saluta in limba lui, franceza, si il priveste cu prietenie. Nu stie daca o va mai revedea, insa are poza ei, facuta cu un aparat mic pentru spionaj. Aceste imagini vor reveni la finalul romanului, unde il revedem pe Victor singur, batran, si incercand sa distruga toate amintirile legate de Yi Jin. Dupa perioada in care fiecare exploreaza cultura celuilalt, urmeaza o perioada in care cei doi se indeparteaza, iar Yi Jin doreste sa se intoarca in Coreea. Victor de la inceput se temea sa nu o piarda, influentat si de tragedia din adolescenta cand a pierdut o iubita de care ii amintea Yi Jin. Yi Jin e prea legata de curte inca de la inceput, vazand in regina pe mama ei. Cele cateva momente pline de farmec pe care le traiesc cei doi revin spre final, fiind de data aceasta incarcate de nostalgie si de un sentiment de tragic, prin pierderea persoanelor dragi.

Fata asta, Libby Strout, e uimitoare. Eu, care nu am fost niciodata batjocorita din cauza felului in care arat, nu cred ca voi avea vreodata increderea, curajul, si multumirea de sine pe care o are ea, chiar atunci cand toata lumea pare ca e impotriva ei. Universul pe umerii tai este o carte absolut minunata, o poveste despre regasire, despre cum sa te iubesti pe tine si pe ceilalti, despre cum uneori trebuie sa-ti depasesti temerile si sa fii tu insuti, indiferent de ce ar spune lumea. Si bineinteles, relatia dintre Jack si Libby iti topeste inima, sunt absolut minunati.

Daca textul a avut si un alt mesaj in afara celui ca unii oameni prefera sa fie naivi decat sa se adapteze la viata (iar eu ar trebui sa simt empatie fata de ei), nu l-am observat. Un stil haotic, o actiune incoerenta, personaje lipsite de profunzime si niste erori de logica ingrozitoare (desi nu mai exista animale, pasari, pesti, viermi, insecte - plantele dau rod, probabil polenizate de Sfantul Duh; satul e izolat in mijlocul padurii, dar are caiete, carti, scaune cu rotile, lumina - nu se specifica daca e electrica, dar nici lumanari n-ar fi avut cum sa faca, fara ceara; un ins se gandeste sa mearga in aval ca sa vada de ce nu mai sunt pesti; habar n-am cum se descompuneau cadavrele; cand intalneste pentru prima data un animal, un personaj e uimit sa vada cum i se umfla/dezumfla corpul in ritmul respiratiei, pentru ca, aparent, nu mai vazuse asta la nicio fiinta pana atunci - ceea ce ma face sa ma intreb cum respirau ceilalti oameni din sat, etc.). Problemele cu limba romana ale traducatorului au fost in ton cu dezastrul general.

Pe pamant suntem stralucitori o clipa, ce frumos nu? O scrisoare catre o mama care nu stie sa citeasca. O carte despre pierdere, despre oameni prinsi intre lumi diferite, despre dorinta de a ne vindeca si de a ne salva unii pe ceilalti. Despre cuvinte ca niste punti peste rani intinse pe mai multe generatii. Despre dorinta disperata de a fi intelesi cu adevarat de cei pe care ii iubim cei mai mult.O carte care mi-a amintit de O viata marunta, si pe care cu siguranta nu o voi uita.Se spune ca, daca iti doresti ceva suficient de mult, vei sfarsi facandu-ti zeu din el. Dar daca tot ce mi-am dorit vreodata a fost viata mea, Ma?Ma gandesc mai nou la frumusete, cum anumite lucruri sunt vanate pentru ca noi le consideram frumoase. Daca, raportata la istoria planetei noastre, viata unui individ este atat de scurta, o clipita, cum se zice, atunci a fi stralucitor, chiar incepand cu ziua in care te-ai nascut si pana in cea in care mori, inseamna a fi stralucitor numai o clipa. Pentru ca apusul, la fel ca supravietuirea, exista numai pe muchia propiei disparitii. Ca sa fii stralucitor trebuie sa fii intai vazut, dar odata vazut poti deveni vanat.Se zice ca nimic nu tine vesnic, dar de fapt e teama ca va tine mai mult decat dragostea pentru acel lucru.Si daca tristetea mea e de fapt profesoara mea cea mai exigenta?

Daca vrei sa cunosti putin din cultura Japoneza, traditiile lor, Kyoto de Yasunari Kawabata este una din cele mai bune carti pentru ati oferi o introducere si de ati prezenta putin din aceasta cultura. O carte in care se prezinta o multime de evenimente, sarbatori, care par tranii la inceput si lipsite de sens.. dar nu si pentru ei. Romanul Kyoto perzinta modul de viata a unui comercinat de chimonouri, intr-o perioada in care hainele europene se extind pe piata Japoneza. Totul incepe cu Chieko, o fata parasita fie din cauza saraciei fie a superstitiilor de catre parintii ei, ofata care ajunge sa fie adoptata de catre acest comerciant.Timpul trece iar Chieko se face o domnisoara, insa gindul ca a fost abandonata de catre parintii ei biologici e mereu prezent in mintea ei, pina intr-o zi cind se intimpla ceva cu totul ne asteptat de ea. Intilnirea cu Naeko a facut ca nimic sa nu mai fie la fel, Chieko e plina de sentimente contradictorii, de la teama si tristete din cauza ca nu stie cum sa le spuna parintolor ei despre Naeko si tododata la bucuria de se regasi cu sora ei de care nici nu stiuse ca exista. Citind aceasta carte m-am simtit bucuros ca s-au intilnit si de faptul ca Naeko a fost sincera cu Chieko an privinta propuneri de casatorie pe care aceasta o primise, si totusi la final am ramas cu dorinta in suflet ca sa fi fost posibil ca aceste surori sa poata fi impreuna.

O autoare de la care, cu siguranta, voi mai citi carti! Povestea este una tulburatoare si, din pacate, ideea de la care a pornit are un sambure de adevar, unul foarte mare si foarte amar! Casele (sau caminele, sau numiti-le cum vreti) pentru tinere insarcinate si necasatorite chiar au existat, iar conditiile de trai din acele locuri au fost de-a dreptul inumane. Muncile pe care le faceau aceste femei, pedepsele si bataile pe care le incasau si, mai ales, faptul ca erau fortate sa renunte la bebelusii lor....totul este de o cruzime de nedescris!

Nota: Agatha Christie si-a exprimat dragul fata de aceasta carte, plasand-o in top 10 cele mai indragite carti ale ei, intr-o scrisoare trimisa unui fan. Una dintre cele mai slabute carti ale Agathei.Lasand la o parte toata mini-drama de inceput, povestea de dragoste, de viata si de moarte, rudele bogate si sarace, misterul pe care si-l tin aproape unele personaje si alte asemenea, mi s-a parut ca asist la o piesa de teatru, in care dialogul si relatia dintre cele doua personaje principale este mai important decat orice altceva. Inclusiv decat crima. Care nu are loc decat in ultimele 50 de pagini. Altfel spus, am avut parte de 180 de pagini pline de toate lucrurile pe care le-am lasat la o parte, si de 60 de pagini care au reusit partial sa ma captiveze.Daca nu ar fi fost finalul, ar fi meritat mai putin de 3. Dar asa, cu un final decent, care totusi parca lasa de dorit, romanul isi pierde urma in mediocritate.

Fie ca vorbeste despre masinile sale sau de felul in care se impaca cu porcii, despre inmormantari sau despre momentele in care sa da actor, despre discutiile cu editorii si cu autorii, despre titlurile de carte, Liiceanu are un discurs amuzanto-filosofic. Nu poate trece de alura sa de intelectual, dar povesteste frumos si ne face sa zambim (nu numai pe mine, ci si pe baiatul meu, semn ca volumul trece dincolo de varste si de categorii de intelepciune).Un volum simpatic de distractie intelectuala si cam atat.

Un pic derutanta la inceput, pentru ca autorul interpune mai multe planuri, intr-un final iti dai seama ca face doar anumite analogii ca sa sublinieze ideea principala: ignoranta emigrantului fata de trecutul uitat si ignoranta fata de emigrantul reintors in patrie, fata de trecutul lui necunoscut celorlalti ramasi in tara din momentul plecarii lui. Si o continua cautare a sinelui autentic, liber de constrangerile sociale. Finalul cartii e prea erotic si imoral pt gusturile mele, asa ca din punctul meu de vedere, cartea nu e un must-read. Dilemele existentiale ale unui emigrant pot fi analizate si prin alte opere. Dar asta e doar parerea mea :-)

Interesanta aceasta nevoie de a face dreptate unei prietene (Alice Nastase) prin scris, dar nu la modul acid, ci cel tras de mineca. Purice, aici ai comis-o grav. (in Nevoia de admiratie. Oare de ce?) Desigur, cartea m-a prins de la inceput ca se face o recenzie/recomandare unei alte carti Medgidia, orasul de apoi a lui Cristian Theodorescu, dar apoi am mers mai departe si am citit, ca intr-o oglinda, lucruri sau fenomene pe care le-am dezbatut si eu, dar nu cu tonul acesta trist, suav si blind, care, bineinteles, nu e deloc suparator, ci cu totul altfel. Ca si cum ai vrea sa faci ordine, fara sa bati cu pumnul in masa. Ca si cum ai dojeni cu blindete.

Parcurgem repede evenimente petrecute in carte Cristinei Alger care este impartita in doua evenimente principale care sunt legate la aceasi radacina.Vrea sa para o carte detectiva, feminista, care incearca sa duca opera ei pe un drum intortocheat pentru o scurta perioada de timp, dar nu prea ii iese din puntul meu de vedere. Sincer sa fiu am achizitionat cartea ca o curiozitate, dar pot spune ca a fost oarecum o dezamagire. Pare un scenariu de film ieftin cu niste personaje care se indreapta fix la tinta si de fiecare data apar salvatori inainte ca actiunea sa se produca. Sfarsitul este prostesc, doua finaluri fericite in fond chiar daca prietenul Marinei, Duncan a fost rezultatul unui complot care s-a incheiat ca o tragedie pentru Marina, cele doua au sfarsit destul de bine. Cea de-a treia persoana, Zoe (si partenerul ei Arthur), implicata in procesul de divulgare a persoanelor interzise care operau cu ajutorul Swiss United conturi offshore, este prezentata prea putin, iar finalul cartii pot spune ca ii apartine si nu stim foarte sigur ce s-ar putea intampla cu ea, respectiv Arthur.Pot spune ca am ramas pe deplin incantat de atitudinea lui Matthew fata de sotia lui Annabel si fascinat de iubirea pe care o poarta pentru ea. O carte de vacanta pentru a umple momentele de plictiseala.

Mijlocul secolului 19. Rece ca ploile de toamna londoneze. Arida si sura ca craterul din inima Adenului (important nod colonial al Imperiului Britanic in Orient). Fierbinte, ca nisipul din desertul Arabiei unde luna e mare si galbena de parca ar fi fost inmuiata in sofran, iar stelele atat de aproape de le poti atinge cu mana. Vant care aduce fire de nisip si schimba culorile hainelor. Miros de tamaie, gust de coniac, aroma de cafea tare cu ghimbir. Culori, tesaturi fine din bumbac, care se inmoaie in mainile pricepute ale femeilor desertului, mancare picanta si legi transmise din generatie in generatie.Maya - o tanara englezoaica, rebela, cu bucle negre si ochi ca taciunele, cu vise indepartate si dorinta nesecata de a descoperi mai mult decat scrie in cartile imprumutate de la tatal ei istoric, de la biblioteca colegiului unde nu era admisa doar pentru ca era fata. Cu mai mult curaj decat au avut toti oamenii care i-au trecut prin viata, cu incapatanarea de a ajunge acolo unde inima ei se simtea libera.Sub Luna de sofran - o calatorie din inima Angliei spre lumea necunoscuta a Arabiei si a Egiptului. Cu trasura, cu vaporul, pe camile incete, dar rezistente, cai deprinsi cu provocarile desertului. Cu vise, iluzii, sperante, de cele mai multe ori desarte, cu un pic de noroc, destin, mister si resemnare.

"Pianistul", o carte cutremuratoare, este marturia zguduitoare a dramei personale a compozitorului evreu Wadysaw Szpilman si a ororilor prin care acesta trece in timpul Holocaustului in Varsovia ocupata de nemti.Cartea debuteaza sub semnul optimismului, al sperantei si increderii in interventia fortelor aliate pentru salvarea tarii de sub ocupatie. Treptat insa, se ajunge la deznadejde, protagonistul simtindu-se tot mai dezumanizat, mai dezbracat de orice demnitate umana, nemaiasteptand altceva decat propriul sfarsit.Este o perioada crunta, cand omul ajunge sa fie pus in situatii inimaginabile, sa faca orice pentru a putea supravietui, cand insasi conditia de om se pierde, iar el devine fiara.Important de mentionat este tonul cartii, acesta fiind unul echilibrat, moderat. Autorul povesteste fara patima experientele traite, total lipsit de ura si fara sa acuze pe nimeni, lucru greu de imaginat tinand cont de ororile petrecute.Marturiile au fost asternute pe hartie la cald, in 1946, imediat dupa terminarea razboiului. Dar din cauza cenzurii, cartea nu s-a mai numit "Pianistul", ci Moartea unui oras, tocmai pentru a muta drama si greutatea de pe umerii unui om pe cei ai unui oras.Este genul de lectura obligatorie, pe care ar trebui sa o citim cu totii, care ne face sa fim recunoscatori ca avem asemenea marturii, de o asa inestimabila valoare documentara. Intreaga relatare este o recuperare importanta pentru istorie.Cu atat mai valoros este volumul de fata ce contine fotografii de familie si fragmente din jurnalul capitanului Hosenfeld, cel care l-a ajutat pe Szpilman in final sa scape. O carte-martor pentru cei supusi atrocitatilor razboiului si o carte-imbold pentru cei ce vor sa cunoasca si sa inteleaga trecutul si istoria.

O poveste de neuitat!Se gandea: as putea sa-i spun lui Zimmer ca stiu un doctor tanar care se simte vinovat si care are cosmaruri si vedenii. Si ca doctorul asta se indragostise si ca iubirea l-a salvat, dar apoi a pierdut-o pe femeia pe care o iubea. Si i-as mai spune ca o simtea mereu alaturi de el, urmarindu-i toate gesturile, cerandu-i sa aiba rabdare cu soldatii suferinzi, minunandu-se cand vedea cate o rana vindecata. I-as spune ca ii este dor de ea. Si ca isi petrece fiecare ora libera ratacind aiurea, intrebandu-se cum ar putea sa o ia de la capat...

Voiam o lectura usoara, de suflet, de sarbatori. Si am gasit-o, presarata cu de toate:- Cititi asta. Trei pagini in fiecare dimineata, in pat, inainte de micul dejun. Trebuie sa fie primul lucru care sa patrunda in fiinta dumneavoastra. Dupa cateva saptamani nu va veti mai simti atat de ranit. N-o sa va mai pedepsiti pentru succesul pe care il aveti prin blocajul creativ....[...] Perdu a ridicat cartea subtire. Max subliniase cu creionul propozitii, notase alaturi intrebari; citise cartea, asa cum trebuie citita o carte.Lectura: o calatorie fara sfarsit. O calatorie eterna, in care devii mai temperat, mai iubitor si mai prietenos cu oamenii.[...] Perdu a inceput sa rasfoiasca volumul. Ii placuse in mod deosebit si acest pasaj:Dragostea este o locuinta. Totul intr-o locuinta ar trebui sa fie folosit, nu acoperit sau protejat. Doar daca locuim pe de-a-ntregul intr-o casa, fara sa ne jenam in fata nici unei camere, a nici unei usi, putem spune ca traim cu adevarat. E la fel de important sa te certi ca si sa te atingi delicat, sa stai unul langa altul si sa te indepartezi din nou. Este esential ca fiecare camera a iubirii sa fie cu adevarat folosita. Altfel, se inmultesc fantomele si zvonurile. Camerele si casele neglijate pot deveni inselatoare si urat mirositoare...[...]Librarii nu au uitat niciodata ca aceste carti erau inca un mijloc de exprimare foarte nou in decursul istoriei, dar capabil sa schimbe lumea si sa se impotriveasca tiranilor.Cand Monsieur Perdu se uita la carti, nu vedea doar povestiri, preturi cu amanuntul si balsam pentru suflet - vedea libertatea cu aripi de hartie.

In aceasta perioada s-a nimerit sa citesc multe carti despre Cel de-al Doilea Razboi Mondial, nazism, lagare, si tot ce a tinut de acea bucata din istoria noastra. Dar din tot ce am citit, Fetita care privea trenurile plecand mi-a oferit cele mai multe informatii pe care nu le cunosteam inainte. Fiind o carte publicata la Epica Publishing acolo unde genul predominant este cel pentru adolescenti , nu m-am asteptat deloc sa descopar un titlu atat de complex, din multe puncte de vedere.Am fost placut surprinsa sa descopar faptul ca, la cateva pagini distanta, ne-au fost inserate tot felul de imagini relevante si care sa ne ajute in intelegerea mai bine a informatiilor primite. Am vazut poze cu tablouri de familie, sau cu anumite scene mai putin blande unele fiind de-a dreptul revoltatoare , cu nazisti sau soldati inamici lor, si chiar poze de pe campurile de razboi. Nu stiu daca toate pot fi gasite pe internet pe unele dintre ele le-am vazut si acolo , dar cert este ca aceste imagini au oferit o si mai mare complexitate cartii.Faptul ca evenimentele au fost povestite din mai multe perspective cartea contine marturii ale supravietuitorilor din acea perioada , atat din punctul de vedere al evreilor, al micutei Charlotte, al soldatilor de pe front, al nazistilor chiar, al celor care au ajutat evreii sa se ascunda, dar si a altora, au fost un plus. Toate aceste marturisiri m-au ajutat foarte mult atat sa inteleg unele lucruri deja stiute, cat si sa aflu altele. Plus faptul ca, fiind si marturisiri ale anumitor soldati, am aflat si despre unele batalii despre care nu cunosteam mai nimic, inainte; Bir Hakeim, despre voluntarii veniti din America de Sud, despre cat de crancene au fost luptele din Sahara.Ruperto Long mi-a aratat, cu ajutorul cartii Fetita care privea trenurile plecand, de fapt cat de putine lucruri cunosc despre aceasta perioada crunta a istoriei. Daca pana acum am citit mai mult despre viata oamenilor din lagarele de concentrare, despre cat de chinuiti au fost, in cartea de fata am aflat lucruri din afara acestor locuri ingrozitoare. Despre oameni care incercau sa scape de Gestapo si SS, despre lupta continua de a putea trece granitele spre tarile neocupate de Germania si aliatii lor, despre suferintele indurate in acei ani groaznici. As recomanda-o tuturor celor care doresc sa afle despre aceasta perioada infioratoare din istorie, dar si celor care sunt curiosi dar se feresc de acele detalii mult prea dure. Intr-adevar, este o carte neagra din punctul de vedere al subiectului, dar nu contine detalii foarte explicite. Consider ca poate fi citite si de cei mai sensibili la astfel de subiecte. In orice caz, Fetita care privea trenurile plecand a fost pana acum cea mai interesanta carte pe care am citit-o, in care sa se vorbeasca despre perioada nazismului.

O lectura extrem de usoara, in 5 ore fiecare pagina a fost citita. Daca o citeam acum un an sau doi probabil ii dadeam 5 stelute, doar pentru ca acesta e genul meu preferat de carti. Pot spune ca mi au placut mai mult primele 250 de pagini. Replicile acide erau sarea si piperul. Unele momente mi s-au parut atat de ciudate si ireale incat am ras cu pofta. Cu siguranta o steluta din rating apartine cursei cu masini. Personajele sunt ok, Tate nu prea m-a dat pe spate... mi-a placut firea ei rece de la inceput. Cat despre Jared nu stiu ce sa zic, actiunile sale nu mi s-au parut justificabile

O carte construita logic si care este foarte usor de citit. Autoarea face o descriere foarte buna a contextului politic, social si economic din Viena de la sfarsitul primului razboi mondial si pana la venirea germanilor in oras. De asemenea, Eva Schloss descrie contextul din Belgia si Olanda inainte si dupa venirea trupelor germane in Olanda. In ceea ce priveste viata sa si a familiei, autoarea prezinta concis si elaborat viata de zi cu zi a familiei pana la momentul in care sunt capturati si trimisi la Auschwitz. Este vorba despre un tip de descriere de viata de familie pe care il observam si in "Pianistul", spre exemplu. Ceea ce difera in aceasta carte comparativ cu alte lucrari pe aceasta tema este faptul ca, in momentul venirii germanilor in Olanda, Eva si familia sa erau informati si stiau la ce sa se astepte de la nazisti, lucru care nu il vedem in "Pianistul". Tinand seama de modul in care cartea este construita, lucrarea se prezinta atat sub forma unei lucrari ce prezinta viata si suferinta Evei Schloss si a familiei ei, cat si sub forma unei lucrari de istorie (pe scurt) in toata regula. Toate acestea ma fac sa recomand aceasta carte tuturor celor care sunt pasionati de istorie si de istoria Holocaustului. Lectura placuta tuturor!

Mi-a placut la nebunie!! Nu am mai citit de multa vreme o carte care sa ma tina cu sufletul la gura, o carte plina de suspans, construita inteligent, suficient de lunga, dar nu incarcata de detalii, simpla si puternica, personaje putine, dar minunat prezentate, un singur fir narativ exploatat la maxim si un deznodamant pe masura. Recomandarea ideala daca vrei o carte care sa te tina in suspans si pe care sa nu o poti lasa din mana, care te uimeste, dar in acelasi timp te sperie si te face sa te intrebi cat de inselati suntem de fapt de aparente... Grace e un personaj feminin foarte puternic, nu stiu cine s-ar fi descurcat in locul ei. Cred ca dragostea pentru sora ei a impins-o sa mearga mai departe si i-a dat atata putere. Mi se pare incredibil ce reuseste sa faca in conditiile date, cat de inteligenta si rabdatoare e, cat de intuitiva si hotarata. E un personaj admirabil care te surpinde placut, pentru ca se maturizeaza in fata ta, devine de la o tanara naiva si inocenta, o femeie puternica si matura.

Al doilea premiul Goncourt pe care il citesc anul acesta. De data aceasta 3 stele meritate.Amestec de thriller cu roman de atmosfera intima, intre patru pereti, in care un cuplu o ia razna dupa nasterea celui de-al doilea copil si timpul devine insuficient ptr cariera si viata sociala. Sosirea unei bone aparent perfecte salveaza casnicia si viata cuplului pana in momentul in care lucrurile incep sa devina ciudate.Romanul incepe cu sfarsitul povestii: cei doi copii sunt gasiti ucisi si bona pare sa fi incercat sa se sinucida, dupa ce i-a ucis pe cei mici. De aici incolo, romanul construieste povestea care va duce spre acest final. Bine scris, aduce uneori cu scriitura Elenei Ferrante. Nu aveam mari asteptari, asa ca e un roman ok, fara sa fie insa cu adevarat memorabil.

Da, autorul are un nume japonez, dar deoarece a crescut in Anglia de la 5 ani nu are farmecul oriental al autorilor niponi de la mama lor. Ishiguro e probabil doar 3% japonez... daca ai citi cartile lui fara sa ii sti numele ti-ai imagina ca sunt scrise de un englez. Probabil ce-a mai cunoscuta opera a lui ramane : Ramasitele zilei deoarece este superb scrisa , dar cred ca si datorita ecranizarii cu ajutorul unor actori de mare clasa, s-a ecranizat si Sa nu ma parasesti cu actori la fel de talentati, dar din generatia mai tanara.O carte trista, nu poate fi considerata SF, cu toate ca trateaza un subiect cu adevarat SF. Oricat as incerca sa nu divulg din poveste , trebuie sa spun ceva-ceva .... Personajul principal isi povesteste copilaria si adolescenta din perspectiva copilului special la o scoala de copii speciali. Acesti copii sunt speciali deoarece sunt adusi pe lume pentru a servi unui scop ( sunt suficient de evaziva ? eu sper ca da ). Nu vreau sa spun exact despre ce este vorba deoarece nu acesta este scopul blogului. Mai de graba va spun ce am simtit cand am citit cartea.Ce simti cand citesti aceasta carte? Revolta. Esti revoltat ca exista asa ceva, esti revoltat ca nimeni nu face nimic pentru acesti copii / tineri, esti revoltat pentru ca ei isi cunosc si isi accepta (aproape) destinul si menirea. E o lectie de viata, plina de iubire si prietenie. O poveste atipica despre tineri atipici, dar atat de obisnuita. Ha! v-am confuzat maxim !Nu e o carte usor de citit deaceea ma abtin sa o recomand tuturor. Nu e o carte grea, profunda, e o carte greu digerabila , dar frumoasa .

Cred ca adevaratul pretext romanului este primul razboi mondial care se apropie in preajma anului 1914. Cartea descrie spatiul austro-ungar dominat de o rigoare tipica popoarelor germanice. Iubirea este inca un sentiment descris in clisee romantice. Naratiunea se deruleaza foarte abil, din aproape in aproape. Niciun personaj sau decor nu sunt in plus. Se insista pe tipologiile omului de afaceri parvenit, a militarului de cariera care isi da viata pentru armata imperiala sau a doctorului fara arginti. Din paginile romanului reiese faptul ca Nietzsche era considerat inainte de primul razboi mondial cel mai mare ganditor al secolului al XIX-lea.

Cartea a fost o gura de inventivitate si originalitate intr-o lume conceputa din carti uneori ciudat de asemanatoare.Acest personaj, Mary Iris Malone (Mim), cu tot cu ochiul ei chior, medicamentele ei si ochiul ei chior de la Eclipsa, este un vartej de nebunie si surprize. Nu mi-a mai placut de mult un personaj atat de mult.Si actiunea si personajele au fost ridicol de nostime si de caraghios schitate. Declar cartea asta "Surpriza-dubios-de-placuta" a verii acestui an. Parca nu voiam sa o termin, pentru ca asta ar fi insemnat despartirea de ea si de machiajul ei dubios de razboi facut cu rujul lui maica-sa.

Stephen King este malefic, sadic si nemilos. Dar nu iti spun ceva nou, nu-i asa? Cimitirul animalelor pare sa fie o colaborare intre George R.R. Martin si Guillermo del Toro; singura problema este ca prima editie a aparut in 1983, dar poate si alte persoane au vizitat celalalt cimitir. Nu este un roman de groaza. Nu m-a speriat motanul (pisicile mele sunt MULT mai infricosatoare cand au castroanele goale), insa ultimele 80-100 de pagini te pun intr-o ipostaza foarte neplacuta: ai proceda la fel ca Louis Creed?Eu sper ca raspunsul este nu, dar Moartea este un personaj inselator si imprevizibil. Durerea te indruma pe o cale gresita. Esti constient de consecinte si de pericol, de blasfemie si de pacat. Esti dezgustat te gandurile care te impiedica sa dormi, surescitat de o speranta firava, repede transformata intr-o dorinta bolnava.Cimitirul animalelor este o lectura frustranta. Tragica. Deprimanta. King stie cum sa manipuleze intunericul si sa controleze raul, sa creeze o atmosfera sufocanta si o poveste tesuta din legende si mituri. Te zguduie posibilitatea supranaturalului, sansa de a salva un suflet drag. Pretul este cumplit, insa dragostea este oarba si te indruma spre capcane, spre Cimitirul animalelor, unde cercurile devin din ce in ce mai mici, spre distrugere, nebunie si osanda vesnica.

Dintre toate cartile citite de la aceasta autoare, Fericirea imi scapa printre degete mi s-a parut cea mai enervanta si mai slaba. In scrierile ei, Agnes isi gaseste inspiratia in problemele cotidiene ale oamenilor, accentuand efectele pe care acestea le au asupra psihicului. In acest roman, Agnes ne prezinta nemultumirea lui Iris, o femeie maritata, atinsa de monotonia vietii de cuplu. Cu toate ca are un loc de munca decent, aceasta uraste ceea ce face, simtind ca se sufoca in spatele biroului. Cu un sot absent, mai preocupat de munca decat de ea, aceasta incepe sa regrete ca nu a optat pentru cariera de croitoreasa, in ciuda faptului ca nu era sprijinita de nimeni. Dupa lungi certuri si discutii in contradictoriu, aceasta se inscrie la un curs in Paris, unde va locui singura, iar pe sotul ei il va vizita doar in weekend-uri.Pana aici, totul a fost ok. Problema a aparut dupa ce a ajuns la Paris si a facut cunostinta cu Marthe, patroana atelierului unde se tine cursul. Aceasta adobta o atitudine extrem de posesiva asupra protagonistei, iar Iris se supune cerintelor si planurilor ei fara sa protesteze. Ori asta, din punctul meu de vedere, e lipsa de personalitate lucru pe care il detest cel mai mult. Cu trecerea timpului, Marthe ii acapareaza viata tot mai mult lui Iris, dictandu-i inclusiv cum sa se imbrace, cum sa paseasca cu gratie sau cu cine are voie sa flirteze sau nu. Asadar, cu toate ca subiectul cartii este unul cat se poate de interesant, atitudinea personajului principal si anumite actiuni m-au impiedicat sa apreciez aceasta carte si sa ma conectez cu povestea.

Se termina si pasiunea mea, inceputa acum aproximativ 4 ani, pentru Schmitt.O carte publicata initial in 2004, reeditata de Humanitas in 2018 ca pe o noua ,,aparitie-minune".Un microroman sec, de 150 de pagini care, in fond, nu sunt nici 70(scrisul ocupa 2/3 din pagina). Stilul e grabit, prelegeri filosofice puse in mintea unor personaje care nu se contureaza pana la final si care par hiperfictionalizate, desi totul se petrece in timpul ocupatiei naziste din Belgia.Unele idei sunt foarte bune, de altfel, trimiterea la Noe, sinagoga din manastirea catolica etc.

Avem aici un roman thriller, plina de mister si de probleme adolescentine, insa putin incurcata in unele parti. Te face sa banuiesti foarte multe persoane si cand esti aproape sigur ca ai descoperit faptasul, incepi sa banuiesti pe altcineva. Mi-a placut stilul de scriere, a fost chiar realist, parca eram colega de clasa cu personajele si le ajutam sa alfle mai multe detalii. Monica a fost putin cam exagerata, din punctul meu de vedere, iar unele fapte isi puteau gasi mai usor rezolvarea. Cred ca autoarea a vrut sa se lungeasca putin. Am banuit foarte tare un personaj, care era si preferatul meu si pot spune ca am intuit o mica parte din mister, insa tot mi-a placut. E o carte buna, recomand.

Tare mult imi place stilul de scriere al acestei autoare. Este cursiv, lejer, nepretentios, emotionant si simplu, astfel incat o data ce ai inceput sa citesti, nu te mai poti opri pana la final. Asa am patit cu Oceanul care ne desparte. Este o poveste simpatica, ce vrea sa traga semnale de alarma asupra rasismului si a hartuielilor gratuite, si cum altfel putea scoate toate astea in relief, decat cu o poveste de iubire interzisa, sau poate e mult spus interzisa... mai degraba controversata. Shirin si Ocean sunt adorabili. Relatia lor este una cu multe piedici, si nu neaparat pornite de ei ci de societate si barierele impuse de acestia. Este o carte draguta, pe care am citit-o repede. Ce nu mi-a placut, a fost finalul. Mi s-a parut foarte abrupt. Ca si cum ai taia un copac de la radacina, dupa ce-l ingrijesti si-l uzi zile la rand... sau poate simt asta acum, pentru ca-mi placea povestea si mi-as fi dorit mai mult. Nu stiu, cert e ca finalul e prea sec, chiar daca nu schimba cu nimic povestea lor. Ii dau 4 stele. Mi-a placut.

2.5 stele. Nu ma indur sa-i dau mai mult, prea m-a chinuit pana pe la pagina 300.Mda, nici de data asta n-a fost sa fie cu un roman de-al lui Charlie Jane Anders. Are idei, dar parca nu stie ce sa faca cu ele. Sau nu-mi place mie ce face cu ele si directiile in care isi indreapta personajele.Asadar, ideea si lumea sunt extraordinare, iar cu patru personaje feminine (personajele masculine sunt doar pentru decor, doar pentru a le facilita misiunea femeilor sau pentru a mai incasa cate un pumn in nas sau pentru a figura pe post de baieti rai, asupritori si tiranici) precum Sophie, Bianca, Mouth si Alyssa s-ar fi putut realiza multe, foarte multe. Pacat insa ca autoarea alege sa le puna in situatii stupide si sa faca alegeri stupide. Sau ca se pierde in prea multe idei si nu duce niciuna pana la capat.Nu mai zic de creaturile ce populeaza lumea Ianuarie sau extraordinara lume a crocodililor. Sau cele doua orase. Si asa mai departe.Nu are rost sa mai pierd vremea si scriind despre o carte ale carei minusuri ii depasesc de departe plusurile.

Am citit aceasta carte, pentru ca stiam cat de cat cum scrie autoarea (am mai citit de la ea), asa ca nu am avut parte de vreo dezamagire dar nici de vreo mare surpriza. Este o carte scrisa corect, cu o poveste destul de simpla, emotionanta pe alocuri, care trateaza un subiect destul de sensibil : autismul si atacul terorist de la 11 sept 2011. Este o carte care nu m-a dat pe spate, insa. Nararea se face pe doua planuri, prezent si trecut, dar sunt clar delimitate si nu te ametesc. Personajele sunt putine, autoarea se concentreaza doar pe cele doua principale, dar banuiesc ca asta s-a vrut. Nu prea mi-a placut cartea. Nu stiu sa spun ce nu mi-a placut. N-am rezonat cu personajele, cu niciunul. Nu aveam idee prin ce trec oamenii ca Annika, ce sufera de autism, dar acum mi-e un pic mai clar si posibil sa fiu mai atenta la situatii de genul, sa nu judec oamenii doar dintr-o privire. Pe alocuri unele pasaje mi s-au parut trase de par si lungite aiurea...In fine, nu este o carte care m-a impresionat, dar merge. Ii dau 3 stele.

Desi King este preferatul meu am dat doar 4 pentru ca primele 300 de pagini mi-au oferit prea multe informatii in timp ce actiunea inainta cu viteza melculcui printre bolovanii de pamant din gradina proaspat sapata. Acum, la sfarsit, mi-am dat seama ca aceasta carte imi aminteste de un tablou: mai intai pictorul contureaza scena, foloseste zeci de nuante de verde pentru frunzisul bogat, vezi cum apar crapaturile in coaja trunchiurilor batrane aplecate deasupra lacului marginit de stufaris, nori pe cer, pasari in inalt, apa care saruta incet pamantul, drumul de tara care pleaca dintr-un colt si casa care se ghiceste in capat pe al carui acoperis sclipeste soarele ce apune intr-o sinfonie de culoare. Si, pe masura ce desenul se desavarseste, vezi cadavrul care pluteste cu fata in jos. Sincer, daca ar fi fost putin mai concentrat la inceput, ar fi fost perfect.

Sa tai in piatra vie este o carte profunda, care te pune insa la incercare inainte sa-si dezvaluie povestea. Nici nu stiu de unde sa incep si cum sa vorbesc despre ea, caci tocmai am terminat-o si parca am ramas cu un gol in stomac. Sa spun ca mi-au placut la nebunie toate pasajele despre medicina, ca ma fascineaza acest subiect si ca a fost o adevarata placere sa citesc despre el, desi poate pentru altcineva ar fi plictisitor si dificil. Sa spun despre povestea dureroasa de dragoste dintre Marion si Genet si de cat am suferit alaturi de ei ... Sa spun despre Hema si Ghosh, niste oameni si doctori minunati, care iti ofera niste lectii de viata importante si care te invata ce inseamna cu adevarat o familie. Sa vorbesc despre doctorul Stone, pe care l-am dispretuit, ca mai apoi sa il inteleg si iert, pentru ca a doua sansa a fost o pedeapsa suficienta pentru el. Sau despre gemenii Marion si Shiva, a caror legatura mi s-a parut incredibila ... chiar si dupa moarte. Cred ca nu pot sa vorbesc despre toate personajele acestea si despre povestea fiecaruia fara sa le diminuez valoarea. Pot doar sa recomand romanul din tot sufletul.

Mi-a luat mult timp ca sa ma apuc de aceasta carte. Aveam asteptari foarte mari de la ea, dar pe la mijlocul cartii am inceput sa cad prada dezamagirii, ca intr-un final, sa patrund iarasi in esenta si sa citesc fiecare propozitie cu interes.Pe alocuri, unele pasaje au fost extrem de plictisitoare, prea multe detalii. Rodion Romanici mi-a adus mari batai de cap de imi venea sa-l plesnesc uneori, atat de plin de aroganta fiind. Este un personaj complex, care mi-a trezit si mila, dar si ciuda.Momentul destainuirii lui a fost plin de hotarare, de sine, desi, palid mai tot timpul si plin de friguri.Din cauza unei vieti financiare deloc stabila, a unor posibilitati precare, a comis o crima. Ceea ce aduce multe intrebari, este ca, desi a ucis pentru a jefui, Raskolnikov nici idee nu avea de ceea ce furase, caci a ascuns totul sub o piatra imediat dupa. Abia spre sfarsitul lecturii, aflam adevaratul motiv, si anume ca personajul principal dorea sa-si demonstreze sie insusi ca are dreptul de a ucide si de a calca pe cadavre, ca este capabil de a schimba astfel omenirea si pentru ca o considera pe camatareasa un paduche al societatii, de care nimeni nu avea nevoie.Pe parcursul cartii vina pe care o simte il duce spre pragul nebuniei, iar pedeapsa pe care o indura imediat dupa, nu este inchisoarea, ci delirul.Titlul este foarte sugestiv, transmitand ideea ca numai prin pedeapsa un om va putea sa se caiasca si sa opreasca suferinta cauzata de faptele comise, sa se vindece, iar finalul indica ca si iubirea este necesara.O recomand cu drag!

Din pacate, o dovada ca un lucru bine inceput se poate sfarsi in derizoriu. Rodica Ojog n-a fost prima, dupa cum, sa zicem, Lee Child nu este ultimul intr-o lunga serie de buni autori de politiste care pierd pasul pe parcursul romanelor lor. Intriga nu este rea, Minerva face obisnuita instructie cu locotenentul Dobrescu, prilej pentru a-si demonstra flerul si metodele, dupa care actiunea incepe sa balteasca, pentru a culmina, nu tocmai fericit, cu excursia "de lucru" la Paris. Pot accepta ca, de dragul firului epic, inginerul Georgescu e un detectiv de mana intai, ca un taximetrist este de fapt un colonel deghizat, merge si culoarea locala, cu toate tusele ei groase. Inteleg mai greu insa cat de stupizi pot fi "baietii rai", cum scapa Minerva, legata la maini fiind si intr-o pivnita, dupa ce anterior se trasese asupra ei, scene pe care mai degraba m-as fi asteptat sa le intalnesc in (sub)productii gen Rocambole sau James Bond. Iar faptul ca de abia la final i se dezvaluie cititorului o serie de fapte, unele chiar importante, gen catalepsia Elenei nu e de nici un fel de natura de a ridica valoarea cartii. Asadar, trei stele sunt arhisuficiente, multi dintre referentii de aici uitand ca, de fapt, inseamna ca respectivul roman e ok...

O initiativa excelenta. Da, este o carte de pus pe noptiera fiecarei fetite din aceasta lume... dar poate la o documentare mai amanuntita trecem de tot marketing-ul si povestile inspirationale pe care ni le vara toata lumea prin toate canalele, si vedem cartea asa cum e: o culegere frumos ilustrata, cu povesti, dar care ar fi putut un pic lucra la exprimari. Stiu ca e o carte pentru copii, dar totusi!!! Am gasit unele prostioare care, sincer, ar fi putut fi evitate (ca sa exemplific: fiecare ilustratie are un citat reprezentativ spus de respectiva eroina. La o judecatoare scrie nu sunt de acord. Sincera sa fiu, in toata viata ei lunga si incredibila, n-a zis muierea asta nimic mai inspirational pentru femeile de pretutindeni? Alt exemplu: la Serena Williams, cel mai bun tenismen din toate timpurile, scrie asa Sunt o persoana foarte placuta. Zambesc mult, castig multe meciuri si sunt foarte sexi. Hai pe bune?!?! Asta ramane posteritatii din ce-a zis vreodata Serena???)Parerea mea, ar fi putut sa se lucreze ceva mai mult la formulari. Ah, si la selectia personalitatilor care sa apara in carte (nu apare Nadia Comaneci, ci Simone Biles la gimnastica... dar poate aici e doar nationalismul meu cel care gaseste hiba).

Spre deosebire de latitudine, care s-a putut calcula cu relativa usurinta inca din vremuri antice, o metoda eficienta de a stabili longitudinea a ramas multa vreme ascunsa. La acel moment (cca 1710) varianta acceptata de masurare a longitudinii se baza pe fazele lunare in relatie cu pozitia diverselor stele, inventatorul ceasului maritim, John Harrison, a schimbat pentru totdeauna felul in care se naviga in largul marilor.Autoarea americana este faimoasa pentru operele sale de popularizare a stiintelor exacte cu diverse teme (acestea variind de la geografie, astronomie si fizica) - deci, cum ar veni, documentare in forma literara. Ceea ce este si aceasta poveste a Longitudinii: de intindere redusa spre medie, cu un focus clar pe viata si inventiile tamplarului englez ajuns ceasornicar de renume mondial. Stilul este concis si facil, lectura fiind placuta si extrem de informativa. Ar fi demn de mentionat si faptul ca ne sunt prezentate cateva dintre ideile fantastice propuse de-a lungul vremii de visatori si/sau savanti necinstiti (corabii postate la distante fixe care sa traga in mod regulat cu tunul sau prafuri simpatice care ar fi declansat latratul cainilor de pe corabii), putand astfel evalua vasta diferenta intre acestea si teribila eleganta si eficacitate de care ceasul lui Harrison a dat dovada de la primul model; acesta, fiind insa un perfectionist incurabil, a mai creat 3 variante imbunatatite in urmatoarea jumatate de secol, cimentandu-si pe veci numele in istoria maritima.

Edvardsson scrie o drama de familie exceptionala, care m-a tinut cu sufletul la gura si la care am apreciat totul: de la personaje, atmosfera, intriga ... pana la constructie si final.Autorul reuseste sa surprinda perfect relatia dintre parinte si copil pe parcursul trecerii anilor, in diferite etape; relatia de cuplu si schimbarile prin care care trece odata cu aparitia celui de-al treilea membru; relatia de prietenie intre doua adolescente suflete pereche si o societate suedeza in care justitia pare doar o jucarie in mainile unor oameni cu un scop comun: sa salveze o familie.E un roman potrivit atat pentru adolescenti, se citeste usor, are intriga buna si doua personaje principale extrem de bine conturate, in care e usor sa regasesti parti din tine, dar si pentru parinti, pentru ca romanul are multe substraturi si prezinta teme extrem de actuale. In societatea zilelor noastre este foarte usor sa te pierzi atat ca parinte, cat si ca adolescent sau copil. Lucrurile scapa des de sub control in ceea ce priveste educatia, iar parintii cad din ce in ce mai des in extreme ... mana de fier sau educatie cu blandete? Romanul expune povestea unei familii normale, ca oricare. Insa o familie in sanul careia se ascund atat de multe frustrari, lipsuri, greseli si regrete, dragoste neinteleasa, dorinte si visuri.Recomand, e o poveste ce merita descoperita! :)

Trebuie sa admit ca volumul 2 a fost putintel mai bun decat anteriorul si ca se observa imbunatatirea din stilul de scriere al autoarei. Nu m-a dat pe spate nici aceasta carte, la fel cum nu a facut-o nici anterioara, dar din nou pot sustine ca sunt genul acela de lecturi foarte usoare, potrivite pentru vacanta. Relatia dintre Eliza si Carter este una foarte pasionala, ei fiind "dusmani" inainte de a realiza ca se inteleg perfect unul pe celalalt si ca sunt perfecti impreuna. Mi-as fi dorit ca povestea lor sa aiba mai multa substanta, ma enerveaza cat de cliseica a putut fi. As fi vrut mai mult de la povestea asta. Mai multe scene cu ei doi purtand discutii in contradictoriu (sunt cele mai bune), mai multe scene in care Eliza sa-si pastreze coloana vertebrala de care a dat dovada la inceputul cartii, dar care a cam inceput sa se inmoaie dupa casatorie, mai multe scene privind amenintarea ce o viza pe Eliza. Poate ca e carte de dragoste, dar nu poti sa rezolvi o problema asa grava in 2 pagini. Ei bine, autoarea a putut. Nu e o carte rea, ci doar slabuta. Dar pentru genul ei, si anume carte de dragoste, merge. Astept sa citesc si povestea lui Gwen si sper sa vad ceva mai intens in acea carte.

Tot ce-am putut reciti ieri si in dimineata asta a fost, bineinteles, Abatorul cinci. Asa merg lucrurile. Romanul s-a publicat mai intii in 1969 la Delacorte Press (Dell Publishing). A fost laudat. Inclusiv in The New York Times din 31 martie 1969. Nominalizat la doua premii importante: Nebula Award si Hugo Award. N-a luat, fireste, nici unul. Asa merg lucrurile. Ursula K. Le Guin a fost socotita de critici o prozatoare mai interesanta decit Vonnegut. In sintagme ce s-au banalizat de mult, romanul reprezinta o satira, o comedie neagra, ceea ce si este. Doua voci (a Naratorului si a lui Billy Pilgrim) spun una si aceeasi poveste: bombardarea de catre armatele aliate a Dresdei si consecintele ei (terestre si mintale).Un pasaj vestit:Billy agatase pe unul din peretii cabinetului sau textul inramat al unei rugaciuni, care exprima metoda sa de supravietuire, in ciuda faptului ca el unul nu punea mare pret pe viata... Si iata ce scria acolo: Sa-mi dea Domnul puterea de-a accepta ce nu pot schimba, curajul de-a schimba ce pot si intelepciunea de-a pricepe ce pot si ce nu pot. Printre lucrurile pe care Billy Pilgrim nu le putea schimba se numarau trecutul, prezentul si viitorul.

O carte frumoasa, plina de mesaje motivationale. O carte despre iubire. Despre vina. Despre cum totul in viata este relativ. Mi-a placut, desi subiectul nu este neaparat pe gustul meu. Prefer personajele vesele si pline de viata, nu cele aflate in pragul sinuciderii, dar chiar si asa, cartea m-a prins. Probabil ca sunt multi adolescenti care se lupta cu depresia, iar aceasta carte dpmdv este menita sa ii aduca din nou pe drumul vietii. Daca ar fi dupa mine, as baga cartea asta in programa scolara si nu pt ca ar fi vreo capodopera, ci doar pt ca, vreau sa cred cel putin, ar salva cateva vieti. Depresia nu este o joaca de copii. Este ceva real, pe care noi, cei multi... sanatosi, tindem sa o ignoram. Cartea asta ne aduce in prim plan trairile interioare ale unei tinere aflate in depresie, precum si ale unui tanar macinat de vina. Vietile lor se impletesc frumos si isi recapata sensul. Chiar mi-a placut. O recomand celor care se simt altfel... tristi, fara de speranta si care cred ca viata nu mai trebuie traita. Este ca un pansament, daca ai inima destul de deschisa pentru ea. Merita. 5 stele.

Pot spune ca este una dintre cele mai frumoase si emotionante carti citite si ca ma bucur enorm ca am ajuns sa pun mana pe ea.Fiind o iubitoare de caini, am apreciat foarte mult povestea, mesajul si legaturile ce se pot forma intre un om si patrupedul sau.Toby/Bailey/Ellie/Buddy este un catel care va trece prin 4 vieti de caine ca sa-si descopere si implineasca scopul. Desi toate povestile la care a luat parte mi-au placut, preferata mea a fost cea in care era catelul lui Ethan. Relatia lor a fost unica, superba si de nedescris. Doi prieteni buni, mereu acolo unul pentru altul, mereu impreuna pana cand moartea i-a despartit. ;( O carte trista, cei drept, dar cu o poveste minunata despre loialitate, iubire, pierdere si mai ales prietenie. O carte careia merita sa-i dai o sansa.

Am inceput luna cu o carte "linistita". "Sunt aici" e genul de lectura usoara, ce se citeste relativ rapid. Potrivita pentru momentele in care nu ai chef de nimic. Deci, avem parte de o poveste spusa din doua perspective:Elsa, fata care se afla de 5 luni in coma, in urma unui accident. De putin timp a devenit constienta de lumea din jurul sau, auzul fiind singurul sau simt ce s-a retrezit la viata. Thibault, tipul ce intra din greseala in salonul Elsei si ajunge sa transforme acest loc linistit in refugiul sau. Povestea a doua persoanje pierdute, una in propria minte, iar cealalta in propriile emotii si trairi, ce reusesc sa se regaseasca intr-un final si sa spere la un viitor. Din punctul meu de vedere, cartea de fata a fost prea linistita. Prea monotona. Avem doua perspective, dar amandoua sunt asa de gri. Elsa, prinsa pe patul de spital, incercand sa-si recapete controlul asupra creierului, dar totusi nefacand mai nimic pana in ultimul moment. Doar traieste prin intermediul auzului si a celor ce o viziteaza ocazional. Se simte prea putin hotararea ei de a se trezi. Thibault (al carui nume mereu il pronunt gresit si-l si uit constant), este pur si simplu pierdut in viata, inca urmarit de despartirea de fosta iubita si suparat pe prostia facuta de fratele sau, care la adus pe acesta din urma in spital. Manios pe tot si toate, el ajunge sa gaseasca refugiu in salonul 52, unde o tanara femeie se afla in coma indusa, iar el decide ca e okay sa vina si sa doarma aici in timp ce mama lui isi viziteaza celalalt copil.Vorbindu-i ocazional si avand de a face cu membrii familiei sau prietenii apropiati ai fetei, Thibault ajunge sa se ataseze de Elsa si sa spere la o viata impreuna dupa ce ea va iesi din coma. Speranta este cea care nu-l lasa sa o uite pe aceasta fata si il readuce in mod repetat in salonul sau. Dar ce se va intampla cand medicii vor decide ca este timpul ca Elsa sa die debransata de la aparate? Ca nu mai exista nici o speranta ca e sa revina la viata? Mai degraba, as putea zice ca a fost o poveste simpla, fara prea multe emotii sau substanta. Finalul a fost repezit, m-a lasat in ceata si cu o mie de intrebari in minte. Cred ca se puteau scrie inca vreo doua pagini pentru lamuri totul.

Povestea Elenei si a Lilei m-a purtat intr-o calatorie foarte interesanta in care am parcurs peste 50 de ani din viata lor. In aproape 2000 de pagini le-am urmarit evolutia de la eleve de scoala primara la adolescente, la femei realizate si cu cariere pana la doamne varstnice cand parca nu isi mai gasesc locul in aceasta lume. Am asistat la prietenia lor ciudata, marcata de competitie, iubire, uneori chiar ura, dar in ciuda felului in care s-au comportat una cu cealalta, instrainare si disparitie, nu am putut sa nu observ cat au tinut una la cealalta si cum si-au venit in ajutor una celeilalte in momente de cumpana. De multe ori mi-a fost greu sa inteleg atitudinea si comportamentul Lilei, deseori am blamat-o pe Elena, mai ales cand s-a dovedit a nu fi neaparat o mama buna, mai ales cand si-a lasat familia pentru o iubire nestatornica, un barbat care inca din adolescenta nu a fost consecvent in iubire si care s-a transformat in tatal pe care il ura. Fresca sociala prezentata de Elena Ferante ne invita intr-unul dintre cele mai periculoase orase din Italia, pe fondul unei situatii politice incerte, marcata de revolte, lupte de clasa, coruptie si violenta la orice colt de strada. Are grija sa ne arate atat partea urata a orasului, cat si zona buna in care exista oameni bogati si intelectuali. Elena prezinta toate tipologiile de oameni, toate greselile si pacatele umane posibile, a creat un roman de o autenticitate care e imposibil sa nu placa. Am urmarit-o pe Lila cum initial si-a irosit inteligenta si cum a renascut la maturitate si a pus bazele unei afaceri de succes, am urmarit-o pe Elena cum a incercat mereu sa se autodepaseasca, dar si cum a trait mereu cu umbra mediocritatii planand asupra sa si cu toate complexele sale. Am suferit alaturi de ele, am sarbatorit realizarile si momentele de fericire. Am vazut natura umana desfasurandu-se in toata splendoarea in cartier, cum s-au schimbat taberele si parerile in functie de cine a fost potent financiar intr-o perioada sau alta. Ferante e o naratoare desavarsita, chiar si cand actiunile personajelor nu au fost pe placul meu nu am putut lasa cartea din mana. Nici macar nu am simtit nevoia unui dialog mai extins. A creat personaje reale, bine conturate si care au evoluat, au stagnat sau s-au transformat cu totul. Si mai ales cu totii au avut o finalitate. Elena Ferante, nu pot sa zic decat: Jos palaria!

Nu am reusit sa deslusesc morala acestei povesti. Prea multe idei introduse in naratiune, dar niciuna dezvoltata pana la capat. Romanul nu este ceea ce pare, la prima vedere - o poveste de dragoste. Femeia cu Parul Rosu este absenta in 80% din naratiune, iar aparitia ei nu schimba mare lucru. Nu mi s-a parut un personaj bine definit, nici ea si nici protagonistul, iar pe alocuri, naratiunea parea scrisa ca o compunere de liceu. Nu mi-a placut directia in care s-a indreptat povestea incepand de la partea a doua a romanului, pentru ca aceasta a sters tot farmecul primei parti - care arata mai mult a un roman separat decat o premisa a romanului de fata.

Nu cred ca am mai citit de ani de zile o carte care sa-mi lase atat de puternic sentimentul ca ar merita ecranizata intr-un film arthouse de zile mari. Cu cinematografie din aceea care-ti taie respiratia si te lasa visand la natura salbatica si neimblanzita, meditand la conceptul de libertate, la omul in fata marilor dileme morale ale vietii si la fuga fara destinatie ca singur reper. E atata echilibru intre scenele de actiune, meditatiile incrancenate despre frica, lasitate, parvenire si demnitate sub un sistem totalitar si afundare in salbaticia tundrei siberiene ca nu ai cum, fizic nu ai cum sa te saturi de niciunele. E ceva induiosator si subtil in relatia construita intre fugar si militarii care-si doresc ba faima, ba recunoastere, dar cel mai mult izbavire din viata pe care o duc, intr-un fel sau altul. In eleganta si subtilitatea cu care Makine construieste trecerea de la datorie placida, la sete de izbanda, la sete de carne, apoi la sete de moarte si apoi de libertate si de liniste, ca un proces aproape firesc, axiomatic, prin care trece un suflet si un trup fata cu cruzimea si aridul tundrei.Si totul doar ca sa te lase la final gandindu-te tu insuti la viata ta si la demnitatea care rezida in actul simplu de a te multumi cu putin si a cauta micile evadari care par sa conteze mai mult decat orice iluzie a fericirii, in cele mai primare licariri de umanitate.Patru stelute doar pentru ca mi se pare ca la final s-a lasat purtat de poveste mai mult decat ar fi putut si facand asta a suflat putin din frumusetea unui final deschis. Chiar si daca a lasat o portita mica acolo, in incheiere.

Ma bucur enorm ca m-am hotarat sa o citesc , desi primele doua volume nu mi-au placut asa mult . Coperta e superba , pe masura povestii . Am plans la ultimele 100 de pagini . Acum am un nou record personal : 330 pagini citite intr-o zi . Imi place schimbarea lui Feyre , faptul ca a devenit mai puternica . M-am bucurat cand am aflat ca Jurian si Tamlin nu sunt de partea Hybernului.La inceput mi s-a parut ciudat ca Jurian , cel care luptase pentru oameni sa se alature inamicului.Pot sa spun ca i-am inteles reactiile lui Tamlin, deoarece era ranit in dragoste . Sper ca Elain sa isi revina , iar Nesta sa fie impreuna cu Cassian . Pe parcursul romanului m-a enervat la culme Mor.Nu intelegeam de ce il chinuie atata pe bietul Azriel , dar dupa ce am aflat motivul am sperat ca Az sa isi gaseasca fericirea alaturi de alta femeie .Nu inteleg de ce unele persoane zic ca e mai slab decat ACOMAF. ACOWAR e mult mai bun .

O lectura usoara,o poveste gen"Diva"sa o citez pe o prietena.Megan este vedeta echipei de fotbal,unde isi petrece cea mai mare parte a timpului.Atunci cand afla ca mama ei a inscris-o pe lista fetelor care urmeaza sa isi faca debutul in societate,eveniment care e in familia lor din generatie in generatie,viata ei se schimba radical.De la crampoane la tocuri,Megan incearca sa treaca peste toate obstacolele care le intalneste intr-o lume intr-un fel noua pentru ea. Se pregateste din plin pentru petrecerile extravagante ce o asteapta,iar cand il intalneste pe Hank Waterhause,acesta ii suceste mintile,facand-o sa isi schimbe parerea despre decizia ei de a intra in inalta societate,nefiind asa de rau.O traditie de familie pe terenuri texane, aceasta poveste te face sa vezi cat de stransa e legatura dintre familie si cat de mult poti lupta pentru ce e al tau.

Pe Michel Houellebecq poti fie sa-l iubesti, fie sa-l detesti. Eu il detest. Bine, il detest mai mult pe naratorul Florent-Claude Labrouste. Sa fie clar, nu contest talentul artistic si nici nu am nimic cu cinicii depresivi, din contra. Nu vreau sa intru in corul celor care acuza acest "enfant terrible" al literaturii franceze ca este misogin, obsedat de sex, vulgar, ca a plagiat sau ca personajul lui nu a luat o distanta suficient de critica fata de scena de pedofilie. Nu despre asta e vorba. Efectiv, nu pot sa trec peste pasajul asta:"(...) Nu puteam sa indur perspectiva de a muri cu bani in cont. As fi putut sa ma arat generos, sa-i ofer, dar cui? Paraliticilor, boschetarilor, migrantilor, orbilor? Ca doar n-o sa-mi dau tot malaiul unor romani." Ah, si moldovencele sunt niste panarame, materialiste, care nici macar nu au capacitatea sa realizeze daca se marita cu niste faliti.Eu tocmai am dat din malaiul meu pentru aceasta carte, motiv pentru care o donez.

The night stalker este al doilea volum din seria de romane politiste Erika Foster si urmareste cariera acesteia in Londra. Mie mi-a placut foarte tare primul volum, iar Erika m-a cucerit inca de la inceput. Cu acest al doilea volum lucrurile au stat un pic diferit. In primul rand, povestea nu m-a atras. Mie mi se pare ca un roman politist trebuie sa te tina cu sufletul la gura, sa aiba suspans, sa vrei sa dai pagina dupa pagina si sa te gandesti la el chiar si cand nu poti citi mai departe. Eu nu am avut sentimentul acesta, ba chiar imi venea sa il abandonez pentru ca nu ma atragea nimic. Povestea e buna, lucrurile iau o turnura neasteptata de la jumatate incolo, insa nu a fost pe gustul meu, mi s-a parut fad. Nici motivele criminalului nu mi s-au parut verosimile, desi au fost bine explicate. Poate aveam asteptari prea mari sau pur si simplu am facut o alegere nepotrivita pentru starea mea, cert e ca imi place cum scrie autorul si sunt curioasa in privinta restul povestilor din serie. :D

O carte emotionanta despre cum Griffin trece peste moartea primei sale iubiri: Theo.Ei bine, cu bune cu rele, Adam Silvera a scris un roman coming of age, actual, frumos, duios, putin cam porcos in unele locuri, dar a fost amuzant. A redat foarte bine suferinta pierderii persoanei iubite, dar din pacate, Griffin este problema acestei povesti.Grifiin, persoana in cauza, este o persoana pe care eu am gasit-o antipatica, nu prea am putut simti ceva pentru el, ci mai degraba fata de ceilalti, adica Wade, Theo si Jackson. Dar, fiind o poveste atat de aproape de realitate, Griff are un defect de caracter atat de uman, si asta e normal.Ceea ce m-a dezamagit a fost faptul ca povestea mi s-o parut cam lunga pentru genul sau, se putea in 200 de pagini rezuma totul, nu in 370.

O carte cu o poveste simpatica ce prezinta experienta unei tanere Americance care, cu ajutorul unei burse, ajunge sa studieze la Oxford. Acolo, mai multe evenimente ii schimba cursul vietii iar planurile, pe care ea le-a interpretat drept esentiale nu mai conteaza in final. Desi povestea are multe momente culminante si o actiune draguta, desi in multe momente irealista, scrisul este destul de superficial si saracacios. Sunt sigura ca acest fapt i se datoreaza si traducerii, dar ma tem ca acesta nu este motivul predominat. Cu alte cuvinte, este o carte usoara prin care te poti detasa de la problemele propri si urmari ciocnirea unei tanere cu o alt fel de societate, decat cea in care este ea obisnuita.

Absolventa de drept, sef de cabinet la Generalul Radescu (prim-ministru in ultimul guvern cat de cat liber de dupa 1944), Adriana Georgescu a facut parte din primul lot arestat si trimis in judecata de comunisti, in 1945, pentru a fi dat ca exemplu puterilor straine si a constitui un motiv pentru arestarea capilor partidelor istorice.Relatarea ei, cursiva si pe alocuri foarte dura, a fost prima marturie din spatele Cortinei de Fier aparuta in Occident (tradusa de Monica Lovinescu) si constituie o acuzare pertinenta si puternica la adresa comunistilor, sovieticilor, a celor care au influentat aducerea lor la putere, aratand metodele acestora, felul in care au abuzat de context, de functii, de oameni, modalitatea prin care au torturat, batut, infometat adversarii politici, pentru a semna niste declaratii care ar fi folosit la procesele oricum regizate. Nu este Experimentul Pitesti, dar metodele de la inceput erau la fel de inumane.O marturie extraordinara, care trebuie sa fie pusa pe lista obligatorie a celor care cred inca in comunism si in beneficiile lui.

Viata pe care am visat-o este o poveste simpatica, ce se citeste super usor. O descoperim pe Aimee, chiar in ziua in care ar fi trebuit sa aiba loc nunta sa si care in schimb ia parte la inmormantarea logodnicului ei. Inceputul este trist si am crezut ca toata cartea va fi asa, insa n-a fost. Povestea nu e rea, are un pic de intriga, un strop de suspans (ca nu stii ce se va intampla pana la urma cu ea si Ian, cu cautarea lui James si mai ales lucrurile nestiute din spatele familiei lui James) chiar si niste drama si gata cartea. Trebuie sa recunosc ca atunci cand Aimee a fost abordata de femeia medium, n-am crezut ca va da crezare spuselor ei, (adica, stiu ca durerea pierderii cuiva drag te face sa te legi de orice chestie mica, dar pragmatismul meu m-a facut sa fiu sceptica)... n-am crezut ca o straina care vine si-i sufla in ureche ca mortul traieste de fapt, ii va da totul peste cap. E lenta povestea, la modul ca se trage de timp cu deciziile ei vis a vis de ce are de facut cu viata sa... de acceptare a tot ceea ce s-a intamplat si chiar cu treaba asta de a merge mai departe, dar prinde cititorul. Nu pot sa spun ca m-a dat pe spate, dar nici nu mi-a displacut. Este o carte scrisa simplu, poate cu un subiect neverosimil (desi l-am mai intalnit prin filme/carti), dar destul de captivant. N-am stiut ca este o trilogie, ca nu ma mai apucam de ea (pana se traduc la noi vol2 si vol3, inchide la nonstop), am crezut ca sunt povesti de sine statatoare, dar la final am realizat ca nu s-a terminat. Asadar, avem o incheiere oarecum al acestui volum, dar cred ca treburile abia de la vol2 vor deveni mai interesante...caci epilogul promite asta. Este undeva intre 3-3,5 ,dar o voi nota cu 3.

Romanul '' Cei cinci purcelusi'' de Agatha Christie a aparut la editura RAO in anul 2014 in seria Poirot, Editia colectionarului. Cartea a fost publicata pentru prima data sub titlul '' Five little pigs'' in 1942. Romanul are toate ingredientele specifice cartilor Agathei Christie si il are pe Hercule Poirot deja la varsta senectutii dar la fel de versat in cunoasterea naturii umane. In acest roman avem o descriere perfecta a marelui detectiv, cel atat de diferit de confratii lui din alte romane si creati de alti autori. '' Poirot replica linistit: - Nu e nevoie doar de incordarea muschilor, sa stiti. Nu trebuie sa ma aplec si sa vad ce fel de amprente gasesc, sa culeg chistoace de tigara si sa examinez cioburile de sticla. Este destul sa stau in scaunul meu si sa gandesc. Asta- isi apasa usor cu degetul capul in forma de ou-asta e cel care functioneaza!''p.12Si o definitie a tineretii valabil indiferent de an si secol:'' Tineretea e atat de vulnerabila. E atat de necrutatoare...atat de sigura pe ea, de generoasa si de solicitanta...''p.53Recomand lectura acestul roman clasic pentru ca dincolo de captivanta poveste politista vom descoperi observatii mereu valabile despre relatiile dintre oameni.

Am asteptat aceasta carte cu sufletul la gura. Stiu ca este si film,dar am preferat sa citesc cartea.Wow ce carte....nici nu am cuvinte sa vorbesc despre ea.Protagonistii cartii Stella si Will sunt doi adolescenti ce sufera de fibroza chistica, pe intelesul tuturor o boala grava la plamani. Pe langa asta Will a luat si o bacterie, contagioasa, care I.a rapit sansele de a putea beneficia de un transplant de plamani.Stella si Will se intalnesc in spital unde fiecare isi urmeaza tratamentul.Este o drama, o poveste de dragoste, o lectie de viata.Atunci cand iubesti cu adevarat renunti la fericirea ta pentru ca partenerul sa fie bine.Stella beneficiaza de transplantul de plamani, iar Will isi ia ramas bun de la ea, de teama ca sa nu o molipseasca si pe ea cu bacteria care lui I.a rapit orice sansa la viata.Va recomand aceasta carte...

Il urmarim pe Gustav sau pe familia sa in trei etape fundamentale ale vietii: in anii de dupa razboiul mondial - cand urmarile acestuia il bantuie inca (tatal elvetian a fost eliberat din Politie si a ajuns sarac, pentru ca a ajutat cativa evrei cu dreptul de a locui in tara neutra) si se formeaza prieteniile; in anii de dinaintea razboiul, cand ne este descrisa relatia parintilor si felul in care si-au trait prima parte a vietii; dupa 1990, cand, cumva, e nevoie sa investigheze, sa afle adevarul despre trecut si se impace cu el. Descoperim aici o alta fata a Elvetiei neutre, despre politetea si nelipsita rabdare si stapanire de sine a locuitorilor sai, dar este mai mult un roman despre prietenie, intelegere, facand din Gustav un exponent al bunatatii umane.O carte tare frumoasa.

Am scris noaptea in jurnal este versiunea simplificata si sensibila a unui eveniment dureros din istoria Indiei si Pakistanului. In 1947 s-a decis impartirea Indiei in doua state diferite, unul pentru hindusi si unul pentru musulmani, ceea ce a dus la dislocarea a cel putin 14 milioane de oameni, care au trebuit mutati conform credintelor lor religioase, cu voia sau fara voia lor. In haosul creat, violentele au izbucnit si aproximativ 1 milion de oameni au fost ucisi. Nisha este o fata de 12 ani, orfana de mama, cu multe anxietati, cu un frate geaman cel mai probabil dislexic, din ce descrie ea, fiica unui doctor, care incearca sa inteleaga ce se petrece in jurul ei. Cum vorbele ii vin greu cand trebuie sa le rosteasca in fata oamenilor, Nisha incepe sa scrie un jurnal, pe care il adreseaza mamei ei, care murise dand nastere gemenilor. Nisha trece prin multe greutati in drumul lor spre noua casa, unde vor fi alaturi de alti hindusi, iar felul in care descrie totul te sensibilizeaza si te face sa intelegi evenimentele dincolo de statistici si date oficiale. Aceasta carte seamana mult cu Trandafirii din Mexic, insa actiunea transpusa intr-o alta parte a lumii si este mult mai trista.

Desi am citit toate cartile din colectie intr-o ordine total aleatorie volumul de fata a picat l-a tanc si e in topul preferintelor din serie.Ducesa Ana Sofia Maria Catalina de Cabria , fire independenta si cu legaturi cu familia regala a Spaniei ( mama ei e verisoara primara cu regina ) paraseste confortul si privilegiile cu care e obisnuita si pleaca in statele Unite sa studieze ( desi cu o oarecare greutate in prima faza mama ei fiind impotriva ) . In timpul facultatii formeaza un grup de prietene cu care devine foarte apropiata si cu care deschide si o serie de afaceri ce o imbogatesc si care ii ofera stabilitatea de a se distanta in timp de familie si de regulile rigide de la curte. Singura concesie pe care a acceptat-o intr-o mica masura cu familia regala a fost bodyguarzii , de care si asa tot incerca sa scape. Asta pana cand e angajat Nicholas Shannon armasarul de care e atrasa din prima. Dar aici e un twist. Cum amandoi doresc sa detina controlul in vietile lor a durat ceva pana cand ajung la asternut . Toate bune toate frumoase ne-am fi asteptat sa se termine dar nu. Pe parcursul cartii dam de scena in care Ana Sofia e pe punctul sa fie rapita dar alaturi de Nicholas reusesc sa scape si sa se refugieze in casa detinuta de Sofia cu fetele in Hamptons. Aici din nou scene fierbinti de sex care se termina oarecum brusc in momentul in care se renunta la serviciile lui Nicholas . Problema e alta: Nicholas aude o discutie pe care Sofia o are cu fratele ei si fara sa asculte pana la sfarsit sau sa o ia la intrebari pe fiinta iubita prefera sa o faca sa sufere si sa dispara din viata ei . Din nou unii se puteau astepta ca romanul sa se se termine aici insa mi-a placut la nebunie faptul ca Hanna Lee a decis sa adauge si discutia dintre Nicholas si fratele Sofiei care a dus si la aplicarea unor pumni dar care a avut efectul scontat : Nicholas si Sofia isi reiau legatura si devin un cuplu.Cartea in sine mi-a placut mult : de la limbaj colorat ce nu caracterizeaza o ducesa , la faptul ca prin munca multa poti sa iti atingi scopurile la discutia dintre Nicholas si fratele Sofiei si chiar o recomand

Biblioteca invizibila este genul de carte pe care nu am habar unde sa o incadrez si asta mi se intampla foarte rar, doar ca e un amestec de fantasy - cu lumi alternative, detectivi fantastici, zeppeline, vampiri, dragoni, spiridusi, varcolaci, gargui, zane... care m-a ametit definitiv. Irene este bibliotecar al unei institutii fantastice care aduna carti/manuscrise din lumi paralele. Rolul ei este de a gasi cartile ce ii sunt cerute de catre mentorul sau. Povestea in sine nu este rea, ba chiar mi s-a parut originala, dar este foarte obositoare. Sunt prea multe nume de tinut minte, o gramada de personaje care au o multime de puteri, iar actiunea, desi cursiva, devine la un moment dat haotica. Sigur nu voi continua seria. Ma gandesc cum este pentru un adolescent sa citeasca aceasta carte... cred ca n-ar intelege nimic, jur. Este o salata cu de toate, dar fara gust. Poate daca autoarea s-ar fi axat pe mai putine personaje si actiuni, ar fi iesit o poveste mai usor de asimilat, asa insa, am avut momente cand a trebuit sa recitesc fraze intregi pentru ca aveam impresia ca mi-a scapat ceva, sau pt ca nu intelegeam ce a vrut sa spuna. Imi plac distopiile si cartile fantasy, iubesc cartile cu vampiri, iar asta promitea a fi o carte interesanta (mai ales pentru o impatimita a cititului precum sunt eu), dar m-am bucurat cand am terminat-o de citit, si asta spune multe. Am simtit un fel de eliberare. Irene e simpatica, la fel si Kai, si sunt usor de placut, dar nu indeajuns incat sa ma faca sa-mi doresc sa le descopar in continuare povestea. 2 stele ii dau.

Ah, ce imi place fictiunea speculativa! (Sau distopiile, cum se mai numesc). Sunt prea multe review-uri ca sa mai scriu si eu unul, dar ce e clar e ca trebuie sa citesc si celelalte carti din serie. Din cate am inteles, Oryc si Crake si Anul Potopului se intampla in acelasi timp, deci nu conteaza ordinea in care sunt citite. Ideea e ca toata cartea asta seamana cu orice filme despre vreo Apocalipsa biologica, si e foarte diferit in acelsi timp. Tema, da, e sfarsitul speciei umane asa cum o stim noi, dar contextul... o, contextul. Mi-a placut mult, dar eu am o slabiciune pentru genul asta de literatura.

Am citit Kafka - "Metamorfoza si alte povestiri" acum foarte multa vreme. Sigur prin anii 90, in casa parintilor. Nu am gasit pe net coperta editiei pe care am citit-o la ei, dar ajung pe acolo si-i fac o poza. Din toata cartea nu mi-a ramas intiparita pe retina decat "Metamorfoza", dar a ramas atat de bine, ca acum, cand am recitit-o m-am simtit ca si cum as fi rememorat un text pentru vreun examen. Am primit recomandarea de a citi jurnalul lui Kafka pentru a putea intelege mai bine scrierile lui, insa nu am apucat sa fac acest lucru si deocamdata am sa prezint fiecare povestire asa cum am inteles-o eu:1: Metamorfoza - un text despre alienare, despre instrainarea de familie, despre relatii si mai ales despre deteriorarea relatiilor pe care le-ai crezut cele mai sigure, in momentul in care nu mai esti folositor. Societatea in care a trait Kafka, la sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20 era destul de inchistata, cu reguli care nu puteau fi "indoite". Pe vremea aceea fiul trebuia sa aiba grija parintilor ajunsi la o varsta a pensionarii si trebuia, de asemenea, sa-si asume cheltuielile cu educatia si zestrea surorii mai mici, pana cand aceasta se va casatori. Cand, insa, fiul, obosit de compromisurile vietii, obosit sa mai lucreze intr-un loc care nu-i placea, doar pentru a acoperi datoriile parintilor, isi cere dreptul la odihna, transformandu-se peste noapte intr-o ganganie, constata ca familia care-l peria si-l ingrijea atat de bine, se indeparteaza de el pe zi ce trece si mai mult, odata ce realizeaza ca el nu o mai poate intretine, se dezice total de fiul (fratele) care le devine la fel de indiferent ca si cand ar fi murit.2. Verdictul - este o povestire care se potriveste foarte bine cu conceptul de "blestem de tata". Tatal si fiul devin competitori intr-o lume in care a incerca sa faci ceva pe cont propriu si a incerca sa-ti asumi meritele pentru ceea ce faci, fara a recunoaste ca parintii te-au crescut si te-au educat pana la acel punct, este atat de ofensator pentru parinte, incat se transforma in cel mai mare dusman al tau si mai mult decat atat, te impinge la sacrificiul suprem pentru vina de a zbura din cuib: "Tasni pe poarta, peste caldaram, simtindu-se atras de apa. Apucase strans parapetul intocmai cum apuca un infometat hrana. Se avanta pe deasupra, ca un gimnast perfect, cum fusese in anii tineretii, spre mandria parintilor sai. Inca se mai tinea bine cu mainile ce slabeau tot mai mult, pandi printre gratiile parapetului trecerea unui autobuz, care sa acopere cu usurinta zgomotul caderii lui, striga incetisor: (Dragi parinti, v-am iubit totusi mereu) si-si dadu drumul sa cada.In clipa asta pe pod se vantura suvoiulinterminabil al traficului." 3. Un medic de tara - este o povestire neagra, fantastica, despre neputinta. Un medic era vazut deseori ca un vindecator, ca un Dumnezeu, nu ca un om. Totusi, medicul este om si este limitat la cunostintele acumulate si la metodele descoperite pana la acea vreme. Insa medicul este reprezentarea scriitorului insusi care se confrunta cu neputinta de a se face inteles oamenilor vremii, deoarece acestia inca sunt ancorati in supranatural, inca nu pot accepta ca se poate si altfel, ca exista si alte cai, metode. Ei tin la traditiile mostenite si se incapataneaza sa nu se abata de la vechile randuieli, considerand ca tot ceea ce este in afara acestor percepte este o ofensa adusa batranilor. Neputinta in fata unei sorti hotarate deja.4. La galerie o poveste despre circul zilnic in care ne ducem viata, mi se pare o alegorie la adresa fabricilor care incepusera sa apara (revolutia industriala) si la modul in care se lucra in ele.5. In fata legii chiar si azi nu suntem egali in fata legii. Chiar si azi stim si vedem destule cazuri in care unii sunt mai indreptatiti decat altii, au drepturi mai multe, etc. Si, cu toate acestea, avem nevoie de curaj pentru a infrunta toate nedreptatile. Daca incercam sa gasim mai usoare putem sa ne petrecem o viata intreaga fara a capata ceea ce ne dorim: dreptatea.6. Unsprezece feciori - am citit-o ca pe unsprezece variante ale lui Franz Kafka: asa cum este privit, asa cum vrea sa fie, asa cum este.7. O dare de seama pentru o academie m-a dus cu gandul la Planeta maimutelor, dar am inteles zbuciumul interior al celui care este scolit pentru a fi o copie fidela a celorlalti, iar in momentul in care iese in evidenta este invitat la toate evenimentele, prezentat tuturor celor din mediul respectiv, ca si cum atunci ar fi capatat creier, ca si cum pana atunci n-ar fi putut vorbi, gandi, un fel de hai sa facem poze cu maimuta. Aceasta povestire este o parodie a societatii in care a trait Franz Kafka. Sa nu uitam ca, in general, orice artist a fost privit cu neincredere la inceputul carierei salem iar mai tarziu, intelectualii vremii isi dadeau coate care mai de care ca ei au stiut de la inceput ca respectivul este extrem de talentat. Un fel de nimeni nu e profet in tara lui.8. Colonia penitenciara am citit ca a fost scrisa ca un raspuns la ceea ce a insemnat primul razboi mondial. Evident ca n-am de unde sa stiu cum au fost tratati soldatii cehi, dar pentru mine aceasta povestire reprezinta o modaitate de a arata cu degetul spre orice regim totalitar, in care individul este pedepsit fara a fi vinovat, in care este umilit si ingenuncheat, ucis incet pentru vina de a nu impartasi aceeasi viziune cu marele conducator. Si cand cnducatorul moare, se gaseste un aghiotant care sa-i ia locul, care sa moara pentru doctrina, care, de fapt, nu este capabil sa se adapteze la nou si la schimbare, murind cu vechiul in brate.9. Un artist al foamei am citit-o gandindu-ma la conditia artistului din acei ani: daca nu gasea un sponsor, era muritor de foame in cel mai pur sens al expresiei. Este greu de imaginat in zilele noastre asa o viata, dar cam asta era realitatea inceputului de secol 20. Oricum povestirea este marcanta si face parte din ciclul vietii ca un circ. Kafka ne prezinta degradarea conditiei umane in asemenea hal incat nici macar moartea persoanei respective nu mai este observata si observabila. Iar dupa moarte e ca si cum acel om nu ar fi existat deloc.Kafka m-a surprins mereu cu intelegerea in profunzime a omului, a ceea ce gandeste, a modului in care actioneaza. Kafka face parte dintre scriitorii de la care pot studia tipologii si invata psihologie.

Cartea asta continua actiunea din Cianura pentru un suras in sensul ca Melania, indragostita fiind de tabloul lui Goya pe care nu a reusit sa-l pastreze, se hotaraste sa-l fure de la muzeu. Si, cum o femeie in varsta nu poate comite de una singura un furt, isi gaseste trei ajutoare. Iar modul in care ii convinge pe cei trei sa o ajute, prin diverse promisiuni, pe mine una chiar m-a amuzat. Nu ai crede niciodata faptul ca o batranica putin cam excentrica ca Melania Lupu ar fi in stare sa conceapa un asemenea plan elaborat si sa mai si convinga trei persoane sa faca treaba cea mai grea si anume sa intre in muzeu si sa ia tablourile. Mi s-a parut geniala partea aia.La inceput planul pare sa mearga ca pe roate, doar ca nici macar Melania nu le poate prevedea pe toate, iar la un moment dat lucrurile o iau putin, sau putin mai mult, razna. Iar cand sunt implicati o batranica care vorbeste mai mereu cu motanul ei, trei hoti urmariti de militie care nu sunt tocmai cu toate mintile acasa si trei batranei speriati de intreaga situatie, care sunt tinuti ostatici, nestiind ce anume se petrece cu adevarat, e clar ca lucrurile nu au cum sa fie decat foarte haioase. Si am uitat complet de maiorul Cristescu si locotenentul Azimioara, care vor trebui sa se ocupe de acest caz. Iar cand maiorul aude ca Melania Lupu e implicata... ei da, reactia e pur si simplu hilara. Oare va reusi Melania sa puna mana pe tabloul mult dorit, fara sa fie prinsa, sau maiorul Cristescu o va invinge de data asta? Deci pot spune ca o ador pe Melania. Pe langa faptul ca mi se pare absolut adorabil modul in care vorbeste si se poarta cu Mirciulica, are o minte foarte agera si stie mereu cum sa se descurce intr-o situatie atunci cand lucrurile nu decurg exact asa cum si-ar fi dorit. Cat despre maiorul Cristescu... la un moment dar mi s-a facut mila de el. Si-a gasit un adevarat adversar in Melania.Am ras suficient pe parcursul aceste carti si cred ca as fi ras si mai mult dac as fi inteles diverse subtilitati din vremea comunismului. Dar a fost ok si asa. Noroc cu mama care poate sa ma mai lamureasca si pe mine.Abia astept sa vad ce-i va mai trece prin minte Melaniei in urmatorul volum si daca pe maiorul Cristescu il vor tine suficient de mult nervii, pentru ca sunt convinsa ca cei doi se vor intalni in continuare unul cu celalalt.

Ratiune si simtire a fost unul dintre romanele clasice pe care le-am recitit luna aceasta. Recunosc, nu imi mai aduceam aminte absolut nimic de la prima lectura, acum vreo 20 de ani, stiam sigur doar ca am citit-o. Dar cum nu am dat examen din ea, nici nu mi-a trebuit la scoala, am pierdut toate detaliile.Jane Austen expune nedreptatile epocii sale, superficialitatea, ipocrizia, prin intermediul povestii celor doua surori, Elinor si Marianne Dashwood, care in urma mortii tatalui lor sunt nevoite sa plece din casa copilariei, de la Norland, alaturi de mama lor si sora mai mica. Conform legii mostenirii din Marea Britanie, averea putea fi mostenita doar pe parte barbateasca, astfel incat caminul lor este preluat de fratele lor vitreg.Cele doua surori, cu firi total diferite, vor cunoaste in noua lor casa iubirea, dezamagirea, entuziasmul si vor fi inconjurate de o multime de personaje. Pe mine m-a impresionat mereu intensitatea sentimentelor din romanele victoriene, iar personajele lui Jane Austen o dovedesc din plin.

Cred ca multi dintre noi ar dori sa traiasca in Shaker Heights, oraselul unde are loc actiunea din Mici focuri pretutindeni: un oras planificat, organizat, in care nimic nu este lasat la voia intamplarii, unde exista oameni bogati si monotoni, unde toti cei plecati la studii revin. Si probabil asa si e acolo, de vreme ce oraselul exista, iar autoarea cartii a stat vremelnic in el.In prim plan, o familie de aici, de succes, bogata, fara griji, fara probleme in asigurarea viitorului. Numai ca ordinea este destabilizata prin venirea unei familii care nu respecta regulile, care este nomada de ani de zile, formata dintr-o mama artista si o fiica adolescenta. Intriga devine de interesanta dupa ce apar iubiri trecatoare, copiii adoptati sau avorturi, probleme la scoala sau ore de arta, dar si pe masura ce trecutul personajelor este dezvaluit. Un roman antrenant, bine scris.

O medie intre 5 pentru subiectul foarte bun - rezistenta oamenilor simpli in timpul terorii, mult mai eroica, dupa parerea mea, decat "faptele de arme", pentru ca civilul simplu are majoritatea lasa cu care sa se compare si alternativa compromisului si supravieturii la indemana - si 1-2* pentru scriitura foarte slaba. Cred (pornind si de la faptul ca a fost scrisa in 24 de zile si autorul a murit la scurt timp) ca e o ciorna, pe care ar fi vrut sa o slefuiasca in timp. Poate ma insel, poate asa sec si stangaci scrie Fallada, dar chiar si titlurile de capitole par niste oase, ca sa stie unde sa puna carnea pe schelet mai tarziu. Nu mi-a starnit nicio emotie, niciun atasament fata de personaje (lipsite de consistenta, caricaturizate, scheme de caracter/viciu/virtute in cea mai mare parte). Si eu sunt un cititor extrem de usor de emotionat pe tema victimelor nazismului. Per ansamblu, o dezamagire a asteptarilor prea mari pe care le aveam de la cartea asta.

Am recitit de curand "*****ul" si "Crima si pedeapsa" si am constatat cu mare surprindere ca, pe langa faptul ca uitasem aproape tot din continutul romanelor, m-am plictisit teribil, am citit greu, chinuit si abia asteptam sa ies la liman.Prima lectura a ambelor romane a fost candva in studentie, acum 10-12 ani, si le consideram "carti de capatai" si chiar le numaram printre preferatele mele, iar Dostoievski mi se parea un "titan al literaturii".Ce s-o fi petrecut oare de a doua lectura a fost atat de neplacuta!? A mai patit cineva ceva asemanator? Proba suprema va fi recitirea Fratilor K!

Ar fi putut fi atat de buna, dar nu este. Trebuie sa recunosc, nu as fi crezut ca mediocritatea poate fi atat de perfect simulata. E cartea perfecta care incearca sa spuna atat de multe insa nu spune nimic. E plina de figuri de stil vechi si moderne care nu au niciun scop, de motive si simboluri in spatele carora nu se gaseste nimic, de idei incepute si abandonate. Stilul in care e scrisa cartea e unul dezlanat, imbacsit, naratorul devine un batranel cherchelit care isi spune povestile asa cum si le aminteste mintea lui incetosata. Acest stil nu ajungi sa il indragesti niciodata, doar il tolerezi la limita, ca pe un miros neplacut cu care te obisnuiesti dupa o vreme. Autorul se foloseste de doi naratori ale caror povestiri se intrepatrund si evolueaza simultan, fiecare cu propriul limbaj. Pe un plan sunt prezentate evenimente de dupa '49 si elemente din viata individuala si colectiva din acea perioada, dar care nu ofera nimic diferit de alte "monografii ale persecutiei comuniste". Celalalt plan ofera fragmente din viata individuala de dupa '89, la fel plin de clisee in stilul "amintiri din copilarie" (va era dor de inca unul sa va spuna ce misto era viata in '90?).Se incearca sa se creeze o legatura intre cele doua personaje, respectiv a celor doi naratori, insa fiecare incercare este stangace si esueaza destul de lamentabil. In sfarsit autorul apeleaza la un final emotional, dar cum el nu a reusit sa realizeze acea legatura intre personaje efectul e un mare fas si m-a lasat rece. Am ramas cu senzatia ca autorul s-a straduit intens sa perfectioneze aceasta mediocritate a cartii, o sa ii dau o steluta in plus pentru acest efort. Cu toate astea o pot recomanda numai celor ce au de ales intre ea si o carte tehnica referitoare la construitul barajelor.

Nu am crezut niciun moment ca acest roman a lui Kristin Hannah poate fi atat de bun ... m-a lasat fara cuvinte si, desi terminat azi dimineata, imi e greu sa vorbesc despre el acum, cand lucrurile s-au asezat. E o poveste absolut superba, atat de trista si de sensibila, o poveste asa cum putini autori reusesc sa scrie, pentru ca transmite foarte mult. Iti umple sufletul efectiv.Mi-a placut extrem de tare, poate si pentru ca seamana cu Privighetoarea, avand aceeasi tema-cea a razboiului si a relatiei dintre surori; cu Alegerea Sofiei, pentru ca are aceleasi motiv- sacrificiile unei mame in timpul razboiului si cu Calaretul de arama, pentru ca are in centru o poveste de dragoste ce se desfasoara pe fundalul celui de-al doilea Razboi Mondial. Toate aceste titluri mi se par de referinta pentru acest gen, iar acum adaug si Gradina de Iarna.Gradina de iarna spune povestea mai multor generatii de mame, fiice si de surori. Se axeaza pe aceasta relatie atat de speciala intre o mama si fata ei, aceasta fiind vazuta din mai multe perspective. Meredith si Nina sunt doua femei nefericite, care se cauta pe ele insele, cauta raspunsuri si cauta sa scape de amaraciunea din sufletul lor. Amaraciune provocata de nimeni alta decat propria lor mama, o femeie rece si nepasatoare, care niciodata nu le-a aratat un strop de iubire, care a fugit de ele si s-a izolat in propria lume. Fetele si-au facut un scop in viata din a atrage atentia mamei lor, astfel incat au ajuns sa uite cine sunt cu adevarat si sa isi traiasca propria lor viata.Odata cu moartea tatalui lor, fetele au ramas cu promisiunea ca vor incerca sa isi cunoasca si intelege mama, cu o casa pustie si o femeie care asteapta doar sa moara.Personajul Anyei e unul extrem de complex si de greu de inteles. Chiar si la final mi-a fost greu sa accept ca o mama nu isi poate arata dragostea fata de copilul ei. Nu contest niciun moment ca femeia le-a iubit pe fete, insa nu a gasit calea spre ele si nu a reusit sa treaca peste traumele din viata ei, chiar daca Evan a iubit-o si i-a fost alaturi, daruindu-i o familie si siguranta unui camin care sa o protejeze.Anya incearca insa sa isi faca cunoscuta povestea printr-o alegorie. Le spune fetelor un basm cu totul si cu totul special despre o fata de taran, pentru care viata se schimba in momentul in care regatul este cucerit de un cavaler rau. Aceasta poveste in rama ascunde de fapt esenta romanului. Partea cea mai frumoasa si mai interesanta este trecutul acestei femei atat de misterioase. Povestea ei are loc in Rusia anului 1944, o Rusie atacata de nemti, in plin razboi, in foamete si frig. In cea mai friguroasa iarna din istorie, Vera, personajul principal, are de crescut doi copii, sotul ei fiind nevoit sa plece la razboi. Familia Verei traieste dupa o zi pe alta, iar membrii ei mor usor usor. E o poveste trista, plina de amaraciune. Nici nu ar avea cum sa fie altfel. Descrierile si gandurile Verei din acea perioada mi-au amintit de Tatiana din Calaretul de arama si mi-au placut foarte mult. Am simtit emotia si daruirea autoarei. Foametea si frigul sunt doar inceputul calvarului prin care avea sa treaca aceasta tanara visatoare, frumoasa si plina de iubire. Ce ramane din ea aflati doar la final, cand va fi o alegre simpla: sa o judecati sau sa o iertati. Ea nu s-a putut ierta niciodata si cred ca e o ironie a vietii cumplita. Sa supravietuiesti razboiului, dar sa fii chinuit de constiinta...Mi-a placut foarte mult personajul Ninei, fata Anyei, pentru rabdarea si spiritul ei. A avut o personalitate puternica si cred ca datorita ei lucrurile au iesit la iveala. Meredith a stralucit abia la final, caci, pana atunci, mi s-a parut stearsa si apatica, plina de frustrari si nesiguranta. Cheia insa a fost la Anya, acest personaj construit remarcabil, care te face sa o detesti la inceput, ca la final sa te emotioneze pana la lacrimi. E un personaj memorabil, pe care nu ai cum sa il uiti, o rusoaica ce isi reprezinta cu demnitate neamul, un simbol al poporului rus care s-a ridicat din propria cenusa, care si-a pastrat credinta in Dumnezeu si taria de caracter. Anya dezleaga cu durere ghemul de ata incurcat ce reprezinta trecutul ei, iar la final il lasa mostenire fetelor. Cred ca e cel mai frumos cadoul pe care il putea face.Recomand acest roman, e de neratat!

Fire and Blood nu-i tocmai o carte revolutionara narativ si cam dezvolta The World of Ice and Fire. Martin a facut putin role-play si ne-a oferit primul volum al cronicii Arhimaestrului Gyldayn, dar stilul politicos si formal (Ser X, Lady Y) o face destul de greu de digerat la inceput.Avantaje: batai intre balauri povestite in detaliu, Dansul Dragonilor ca o alta replica a Razboiului Rozelor si adoptarea unei metode de constructie mai clare decat cea folosita in seria principala.E ok, dar nu uimeste. Poate si termina seria, candva :D

Cine nu are secrete? Toti avem secrete, mai mari sau mai mici, mai importante sau mai putin importante, mai vinovate sau mai putin vinovate, rationale sau aberante, morale sau imorale, din diverse motive, pudicitate, rusine, vina, regret, dorinta de a proteja, de a nu face rau, nesiguranta, frica. Pastrate sau ascunse, ele ne incorseteaza si ne ingreuneaza constiinta. Intrebarea care se naste e: e mai bine sa-ti para rau ca nu ai spus, sau ca ai spus...? Marturisim sau nu? Ce inclina balanta? Ce te convinge sa faci pasul? Strica prea multa sinceritate? E mai usor sa-ti descarci constiinta si sa te eliberezi? Exista secrete pe care e mai bine sa le iei cu tine-n mormant? E oare onestitatea cea mai buna cale? Sau cea mai incomoda?Desi este o lectura usoara, dezbate teme de actualitate ca: importanta si impactul familiei, discriminarea sexuala si rasiala, manimatarea si influenta psihologica.Concluzia generala este ca familia conteaza, ne tine impreuna, ne da putere sa mergem mai departe, si, cateodata, ne putem simti obligati s-o protejam, ascunzand lucrurile dureroase si transformandu-le in secrete.

Chiar daca am avut o banuiala incotro se va indrepta actiunea, povestea m-a prins si asta se datoreaza in mare parte modului in care a fost scrisa si a naturaletei cu care se desfasoara totul.Toate aceste atuuri au dus inevitabil la un deznodamant pe care l-am mai experimentat de nenumarate ori: cu mine stand treaza si prinsa in lumea defecta a Alicei pana aproape de ivirea zorilor. Cu toate astea nu am putut sa-i acord 5 stele. Un thriller psihologic care nu ma lasa cu gura cascata ca la dentist, in care finalul e cel pe care l-am banuit inca din primele 50 de pagini, ba mai mult chiar mi-a lasat impresia de graba, autoarea parca vrand sa incheia cat mai repede aceasta cartea, nu merita sa primeasca nominalizarea de a fi ceva wow, ceva pe care l-as reciti daca as mai avea posibilitatea.

Inca o data Agatha Christie nu m.a dezamagit.Mi.ar fi placut totusi ca Poirot sa fie mai mult prezent in carte, insa fiind pensionar, tot se implica in rezolvarea cazului, fiind cel care ii deschide ochii detectivului Hardcastle.Mi.au placut secventele in care Poirot investiga cazuri din cartile pe care le citea.Actiunea cartii incepe cu Sheila Webb l, dactilografa, care ajunge la casa batranei oarbe Pebmars si gaseste un cadavru doua sofa cu 5 ceasuri care aratau ora 4.13 cand de fapt era ora 3.Ce legatura are crima cu ceasurile? Nici una, ii da actiunei in sine un aer fantastic, dar nimic mai mult.Din noua nu m.as fi asteptat la un asemenea sfarsit, fiind placut surprinsa de meticulozitatea cu care toate detaliile au fost puse cap la cap.O recomand spre lectura.I.am oferit 4 stele doar pentru ca il iubesc pe Poirot si l.as fi vrut mai implicat in actiune, desi momentele in care a aparut m.au bine dispus.

Este prima carte din seria Miss Marple. Este comisa o crima tocmai la vicariat, iar victima - o persoana careia majoritatea locuitorilor din St. Mary Mead ii doreau... moartea, fie deschis, fie in taina.Cine, oare, a avut motive?Mi-au placut metodele folosite de Miss Marple. Nu intotdeauna trebuie sa fie vinovat cel pe care nu-l banuieste nimeni. Captivant. "- Ati inteles tot ce vi s-a spus? Am intervenit eu.- Fireste ca am inteles!- Atunci nu putea fi vorba de cuvinte grosolane, am conchis.Doamna Price Ridley m-a privit banuitoare. - O adevarata doamna, i-am explicat, nu are de unde sa fie familiarizata cu cuvintele urate." "Da, noi, oamenii, suntem niste fiinte inguste la minte, egoiste si pline de sine, foarte dornice sa judece niste lucruri despre care, de fapt, nu stiu nimic. Iti spun sincer, parerea mea este ca un criminal trebuie trimis la doctor, nu la politie si nu la biserica." "Firea omului e plina de contradictii." "Stiinta ne invata multe." "Tinerii cred ca batranii se comporta prosteste, insa batranii stiu cu siguranta ca tinerii nu au nimic in cap." E o carte buna.Recomand!

Eu nu am citit restul volumelor din serie si se cam simte absenta unor piese din constructia personajului principal. Insa in acest volum aflam despre Helen ca frecventa localuri pentru sado-masochisti si platea straini sa o biciuiasca, sa o sufoce putin, dulcegarii d-astea, asa ca nici nu mi-a pasat ca nu stiu mai multe despre ea. Ma asteptam la o psihologie extraordinara a personajelor, dar nu m-a impresionat nimic. Tipele din echipa ei sunt 2 fufe lipsite de profesionalism, care fac arestari in graba, vor sa acuze fara dovezi doar ca sa dea bine in ochii sefei, urmaresc suspecti si ii abordeaza fara sa astepte intariri. Ca sa nu mai spun ca se cearta intre ele toata cartea. In ultima suta de pagini deja stiam cine e criminalul, deci nici acolo nu m-a surprins. Dar apreciez ca stilul e simplu, actiunea, alerta si e o lectura pe care o termini rapid.

Un fel de Kafka, frate!Desi e vizibil ca procesul nu e o lucrare terminata, esenta ramane aceeasi. Modul in care Kafka transforma un eveniment important in ceva gol este frustrant si placut. Sa mergi o carte intreaga despre un proces fara sa enunti un cap de acuzare, sau un eveniment care sa fi dus la inceperea procesului, si tot ce faci apoi este sa lucrezi la solutionarea lui fara sa te atingi de problema este o atingere palpabila a absurdului cum n-am reusit sa lecturez asa de aievea pana acum. Ah, si am impresia ca avocatul lui K. e fix Adrian Nastase.

Am citit-o doar pentru ca a fost aleasa la un club de lectura, altfel nu e deloc genul meu. E o poveste pentru copii, dar mici de tot, pentru ca e super previzibila. Se citeste ca un film de duzina, are cateva momente dragute, abordeaza vag interesant subiectul prieteniei, dar senzatia a fost ca am mai vazut cartea asta de 1000 de ori, pentru ca s-au facut filme plecand de la aceeasi idee si nu cred ca au fost prea diferite.I-am dat totusi doua stele pentru ca nu mi se pare neaparat o carte proasta, pot sa-mi imaginez copii carora sa le placa, cu conditia sa nu fi citit prea multe alte carti mai bune inainte.

Ador cartile ciudate, au un fel al lor care te pune pe ganduri parca mai mult decat o carte obisnuita.Dupa 'de ce fierbe copilul in mamaliga' am hotarat ca ar fi bine sa mai citesc ceva de Aglaja. E o carte micuta, dar plina de lucruri mari sa zicem asa. E o carte despre moarte, asa cum imi place mie(nustiu de ce dar ma fascineaza cartile cu aceasta tematica). Se incepe cu moartea matusii, continua cu relatari despre spitale, cimitir, rude, nepoata, mama.Cartea are o multime de citate, metafore si expresii delicioase (pentru iubitorii de 'intunecat')*graul trebuie spalat in noua ape spuse Costel, pentru ca sunt noua ceruri, pentru fiecare cer un spalat*muritul incepe de jos, mai intai muri un degete la picior, pe urma piciorul*fiecare mort ii duce lui Dumnezeu ultima suflare, in aceasta suflare Dumnezeu poate sa citeasca viata acelui om a intr-o carte, biblioteca lui Dumnezeu e un raft plin cu suflariMi'a placut cuvantul lamuritor de la sfarsitul cartii, acesta raspunde unor intrebari legate de autoare si de cartile eiPacat ca autoarea s'a sinucis dupa ce a scris aceasta cartulie

In opinia mea este una din cele mai potrivite carti de introducere si familiarizare cu istoria lui Eliade. Pe langa aducerea in atentie a unor mituri, autorul ne invita sa privim inainte de aparitia religiilor, dezvaluind modul in care imaginile si simbolistica deja existente au fost utilizate, revalorizate, reintegrate si redenumite in cadrul religiilor.Ne putem intreba chiar daca accesabilitatea crestinismului nu se datoreaza in mare masura simbolismului sau; daca imaginile universale pe care le reia, la randu-i, nu i-au usurat considerabil difuzarea propriului mesaj.

Personajul nostru principal, Sebastian Rudd, se invarte in jurul unor cazuri dubioase si ii apara, de cele mai multe ori, pe cei vinovati. E un fel de avocat atipic, nu are birou si nu lucreaza intr-o firma, se pune de multe ori rau cu politia, dar si cu alte persone din jurul lui. De asta, viata lui nu e chiar linistita, avand in vedere ca il poate astepta o amenintare la orice colt.Cartea pare sa prezinte in parti cazuri diferite ale avocatului si mi-a parut bine, caci, 400 de pagini despre acelasi caz? Despre cum isi pregateste pledoaria si martorii? Ar trebui sa fie foarte foarte bine povestit.Facem cunostinta cu avocatul prin intermediul unui caz atipic lui: pustiul pe care il apara chiar este nevinovat. Cazul asta e numai asa, de gust. Sebastian se invarte in cercuri mai periculoase, in cazuri mai extreme, sta de multe ori la limita dintre legal si ilegal.Desi cazuri individuale, exista o legatura intre ele, asigurata de avocat. Ba o informatie pe acolo, ba o intelegere pe dincolo si tot asa. Subliniind cumva, dedesubturile si jocurile de culise din randul civililor. Despre coruptia sistemului si cum aproape fiecare isi vede de propriul interes.Cazuri interesante, avocat putin ingamfat si mereu pregatit de lupta combinate cu informatii din viata personala unde se joaca o alta lupta- astea au facut sa imi placa foarte tare cartea, sa ma tina captiva.Da, e thriller, dar e un thriller juridic: stim de la inceput faptele, urmarim cum sunt analizate, subliniate, uneori distorsionate de acuzare si de aparare. Avem si suspans, dar nu de lunga durata, se rezolva in cateva capitole. Suspansul cartii consta in asteptarea verdictului sau a incercarii de a obtine o intelegere cat mai buna.

O poveste vie si colorata pe niste meleaguri superbe. Autoarea te cucereste cu decorurile create, cu personajele ei pline de viata, cu traditiile maorilor si ale colonistilor, cu relatia dintre animale si stapanii lor si cu viata simpla, in stransa legatura cu natura, din Noua Zeelanda. Cu siguranta e o trilogie ce merita citita, nu neaparat pentru actiune, ci pentru sentimentul si imaginea pe care le transmite. Nu am mai citit de multa vreme un roman asa simplu si frumos, cu oameni simpli, cu munca de tara si la tara, cu traditii si obiceiuri pastrate cu sfintenie si cu iubire, in cea mai pura forma. Povestea e complexa si nu poate fi redata, caci se intinde pe multi ani, urmarind mai multe generatii. Apar foarte multe personaje, dar autoarea nu lasa pe niciunul in urma si fiecare are parte de povestea lui. Mi-au placut foarte mult toate personajele, sunt foarte bine construite. Romanul curge usor, povestea te prinde imediat si te poarta intr-o alta lume. I-am scazut o steluta pentru ca a fost usor previzibil si a dat in telenovela la un moment dat, dar finalul mi-a placut, iar urmatorul volum promite multe.

Omul de creta a fost un roman care m-a atras de la inceput, de la coperta, la idee. Mi-a placut mult felul in care autoarea a reusit sa mentina tensiunea prin oscilarea intre cele doua planuri narative, prezentul si trecutul. Avem din nou parte de un roman de atmosfera, despre o gasca de prieteni dintr-un mic orasel, care din joaca au un sistem al lor de a comunica prin desene facute cu creta pe asfalt, fiecare dintre ei avand propria lui culoare. Insa totul se opreste cand acestia descopera victima unei crime. Cand desenele revin, la o mare distanta de timp, cand personajele sunt adulte si sunt reuniti, trecutul nu mai poate fi pur si simplu ascuns.

In urma cu doua saptamani, cand citeam pentru a treia oara The Bear and the Nightingale, mi-am dat seama ca The Winternight Trilogy o sa fie lectura mea de suflet din fiecare vacanta de iarna. Indiferent cum va arata tbr-ul meu in ultima luna din an, eu voi reciti capodopera lui Katherine Arden sub brad, infofolita cu o patura si cu o cana (imensa) de ciocolata calda alaturi, prinsa intre copertele unei lumi magnifice, un taram faurit din cristale de gheata, legende, blesteme si revolte, o opera de fictiune istorica prin care Rusia medievala este, in egala masura, ocrotita si amenintata de Morozko, Regele Zapezii.Ar trebui sa fie strecurate cuvinte noi in dictionar(e) pentru ca eu sa-mi pot asterne gandurile asa cum mi-as dori. Cum ar putea o simpla muritoare sa redea magia presarata pe furis de-a lungul paginilor, misterele din adancul padurilor, pasiunea nascuta din foc si gheata dintre Vasya si Morozko, intrigile de la Moscova sau lupta continua dintre crestinism si datinile pagane? Cum ar putea o simpla muritoare sa aprecieze un stil atat de liric, de poetic, sau sa redea frigul ce salasluieste in poveste, turturii ce protejeaza fiecare capitol si viscolul ce ii trezeste pe morti din somnul lor precar, tulburat de prezenta unui Urs ce ameninta sa-si lepede lanturile? Cum, cum, cum?The Winternight Trilogy intotdeauna va ramane una din seriile mele preferate. Am fost vrajita si abandonata in Rusia medievala, iar acum urmez o Privighetoare spre o casuta tainica din padure, protejata de spiritele pe care doar vrajitoarele le pot sfredeli cu privirea.

Am inceput sa citesc aceasta carte in ideea in care voi descoperi o noua Alice Munro. O carte faina, dar nu cred ca am avut eu dispozitie de ea in totalitate. Mi s-a parut ca devenise ca o tema pentru acasa terminarea ei. Cu toate acestea, unele povesti sunt foarte atragatoare. Pare ca Lucia Berlin e mereu intr-un delir cand scrie... am simtit ca este/a fost o persoana depedenta.Nu stiu cat de Alice Munro este Lucia Berlin, dar cred ca, spre deosebire de Lucia Berlin, Alice Munro stie sa faca finaluri foarte frumoase pentru povestirile ei.

Deplasandu-se cu trenul spre St. Mary Mead, doamna McGillicuddy este martora unei crime din alt tren. Speriata de cele vazute, ea anunta politia. Insa nu este crezuta. Insa prietena sa - Miss Marple nu pierde timpul si initiaza o ancheta. Curand este implicata mai multa lume, iar cercetarile ajung pana in imprejurimile de la Brackhampton, pe domeniul Rutherford Hall - ridicat in 1884 de catre Josiah Crackenthorpe. Sunt dezvaluite taine de familie. Dar ele duc, oare, in directia corecta? Mai tarziu apar inca doua victime. Cine e femeia ucisa in tren? Care este motivul crimelor comise? Cine e faptasul? Descoperiti in carte.Mie mi-a placut. Am avut careva banuieli care s-au adeverit. Nu am fost atenta si am sarit peste o carte din serie, dar nu e o problema consecutivitatea.

Sunt obisnuita cu stilul Agathei pentru ca am citit destul de multe carti din seria ei de autor. Cele mai interesante mi se par cele cu Poirot, dar si seria Miss Marple, din care face parte acest volum, m-au atras.cu toate acestea, "La hotelul Bertram" nu este cea mai reusita poveste a autoarei. Avem acest hotel care pastreaza vie atmosfera specific englezeasca inca din cele mai vechi timpuri, cu servire excelenta si servicii ireprosabile. Aparent totul este o acoperire pentru o serie de faradelegi care se leaga usor usor de acest hotel. Personalul e format din multi actori, oaspetii sunt in mare parte actori si acoperirea in sine este excelenta. Doar ca un anume preot zapacit si aiurit le pune bete in roate fara sa isi dea seama. Si uite asa gasim spre final o oarecare intriga, avem parte si de o crima si voila! Finalul mi s-a parut cam nesatisfacator sincer, pentru ca nu m-a lasat cu nicio concluzie interesanta. Iar moartea lui Bess petrecuta in cateva randuri nu mi-a placut deloc. Primeste 3 stele din partea mea.

Principalul merit al acestei continuari palide a unui roman de mare forta este, pentru mine cel putin, unul conjunctural si anume faptul ca oamenii din universul Metro sunt nevoiti sa se confrunte cu o pandemie ingrozitoare, iar in aceste momente lumea reala este la randul ei greu incercata de pandemia noului coronavirus (Covid-19) si efectele tragice ale acesteia: moarte, izolare, distanta sociala etc. Inevitabil, esti tentat sa faci comparatii intre aceste doua lumi si exista, bineinteles, unele simetrii, ca de pilda inexistenta unui vaccin sau problemele ridicate de nerespectarea carantinei, precum in dialogul urmator:"Asculta, Popov... daca n-a mai ramas nimeni, o sa crapam cu totii in curand. Si atunci carantina noastra n-are rost. Poate ar trebui s-o abandonam. Ce zici?...- Nu, hotarat nu, carantina-i de baza..."Dar exista si diferente considerabile, virusul din Metro pare sa fie incurabil si solutiile propuse includ transformarea statiilor infectate intr-o baie de sange, ceea ce nu este cazul in lumea reala.Pe de alta parte, autorul nu mai este preocupat de destinul lui Artiom, ce a ajuns doar un personaj de decor, dar care are totusi rolul lui in poveste. Asa cum ne spune si titlul cartii, evenimentele se petrec la un an distanta de prima parte, iar noutatea consta in revenirea lui Hunter in prim plan: acesta este aceeasi masinarie de lupta, dar pare marcat si de un puternic conflict interior. Insa, personajul cel mai interesant este Nikolai Ivanovici, poreclit Homer, cronicarul acestor vremuri intunecate, dublat de perechea tragica Sasa -Leonid.Iar la intrebarea privitoare la existenta unei solutii generale de a iesi din aceasta criza in care se afla umanitatea, de a salva lumea, raspunsul este amanat pentru volumul urmator. Este, aici, un fel de dialog cu Dostoievski si cu faimoasa expresie a printului Miskin, personajul principal din *****ul, conform careia frumusetea va salva lumea. Raspunsul oferit de universul Metro la aceasta pare sa fie mai degraba, din pacate, unul negativ. Lectura placuta!

Admir memoria de elefant a autorului. Eu recunosc ca am probleme mari, cand sunt provocata de prieteni, in a-mi aminti multe episoade din anii copilariei. Banuiesc ca nu am pastrat decat momentele bune, clipele de fericire si oamenii dragi, restul am sters cu buretele ca un Dzeu absolut, si am avut ceva de treaba. Autorul, in schimb, are un talent nativ in a insira povesti fara a plictisi sau a cadea in ridicol. Isi revede cu ochi de copil copilaria si-o retraieste cu aceeasi inocenta dar o reda trecand-o prin sita experimentata a mintii de adult. Preferatele mele raman celelalte doua carti, dar recunosc ca nostalgia si dorul mi-au invins armura de insensibila, citind-o pe aceasta. Si, da, mi-as dori sa mai pot fi copil un timp, sa uit de griji, probleme si obligatii. Sa simt relaxarea si siguranta certitudinii ca intotdeauna e cineva in spatele meu care ma va prinde in caz de cad. Pentru ca, poate ca nu vedeam noi banane prea des, poate plangeam langa fusta mamei cate 2-3 saptamani pentru o pereche noua de adidasi, dar aveam zile cand inima nu ne incapea in piept de fericire (si era genul ala pe care banii nu o pot cumpara). Si ca sa raspund si la intrebarea de final, nu-mi pot reprosa decat un singur lucru din zilele acelea: ca nu i-am iubit mai mult pe cei care chiar meritau. De fapt, poate ca regretul e ca nu le-am aratat, ca de iubit ii iubesc si acum cand nu mai am unde sa-i caut ca sa-i regasesc. Am simtit ca, desi celelalte carti sunt mai apreciate, aici s-a pus mai mult suflet. Felicitari, mai ales pentru sinceritatea de la sfarsit!

Mi-a placut romanul in primul si in primul rand pentru stilul scrierii. Intrucat sunt pasionata de memorii, de jurnale, de scrierile la persoana I, in care se relateaza simtirile, emotiile, parerile proprii ale scriitorului, care ma determina sa ma identific cu acesta ori cu alte personaje, cartea de fata bineinteles ca mi-a captat atentia cu primele randuri citite. La acestea adaug libertatea scrierii si sinceritatea cu care sunt relatate faptele. Desi vietile personajelor sunt imorale si parerea mea despre majoritatea faptelor din carte este una negativa, intrucat nu sunt de acord cu ceea ce faceau acestea (cu toate acestea, bineinteles ca din orice carte care relateaza ceva contrar principiilor noastre, putem invata ceva pozitiv; totul depinde de atitudinea cu care privesti lucrurile), pot sa spun ca m-a impresionat romanul, dar poate aceasta tot din cauza stilului scrierii, care ma da gata de fiecare data cand il intalnesc in carti. Interesul pentru evolutia destinelor personajelor iarasi a fost un factor care m-a determinat sa o citesc pana la capat cu nerabdare si emotie.

In urma cu o saptamana am inceput cartea care avea o intrebare pe coperta:"Daca cineva ti-ar spune ziua in care vei muri, cum ai alege sa-ti traieste viata?"Recunosc ca sunt sincer preocupata de starile astea, poate si pentru ca am trecut printr-o viata care la un moment dat avea un deadline. Sa traiesti numarand poate deveni terifiant, dar cum o fi sa traiesti cu un deadline fara motive certe? Mai exact, cum o fi sa iti spuna o ghicitoare varsta la care vei muri, iar tu sa-ti duci viata avand acel deadline in care nu stii daca sa crezi?Asa s-a intamplat cu cei patru copii ai familiei Gold, patru adolecenti care afla de existenta acestei vrajitoare. Vazuta la inceput ca pe-o joaca, cei 4 merg in casa mistica si ceea ce afla le schimba complet viata. Este vorba despre Simon, minorul familiei, care avea atunci 7 ani si, cativa ani dupa, evadeaza pe coasta de vest, devine balerin si isi gaseste iubirea in San Francisco. Klara, 9 ani, devine magician si o naste pe Ruby. Daniel, 11 ani, cauta control si stabilitate si urmeaza o cariera ca medic militar. Si Varya, cea mai mare dintre frati: 13 ani, cea care se dedica cercetarii longetivitatii, testand granitele dintre stiinta si nemurire.Fiecarui personaj ii este dedicata cate o parte din carte, autoarea urmarind traseul celor patru caractere: ce alege sa faca fiecare dintre ei cu informatia primita si, mai ales, cum se vor raporta individual si ca membri ai aceleasi familii la o problema comuna. Inevitabil, fiecare isi traieste viata cu deadline-ul primit in minte, temandu-se ca ghicitoarea ar fi putut prezice adevarul. Unii aleg sa traiasca la maximum, sa isi recunoasca orientarea sexuala, sa fuga de-acasa, sa indure suferinta cauzata parintilor, sa iubeasca omul nepotrivit. Altii, la pol opus, se conserva si aleg calea sigura, in care se protejeaza in exces si elimina orice risc suplimentar. Unii aleg sa traiasca realitatea ca atare, altii sa caute ghicitoare si sa se razbune in ziua Z. Altii traiesc prin magie, iau viata ca pe-o iluzie controlata, dar pe alocuri neinteleasa. Unii salveaza vieti ca medici, altii danseaza sau studiaza nemurirea."Imortalistii" este o carte despre lumea asta si lumea cealalta, despre puterea de a iubi (ne)limitat, chiar daca viata e limitata si tu stii cand vei atinge acea limita. Despre cum iti poti ingropa singur visurile fugind de decizii asumate. Despre cum, traind intre doua lumi, uiti s-o traiesti pe cea prezenta si te anulezi pe tine. O carte despre cat de mult conteaza sa traiesti pentru tine, sa faci ce-ti place, sa-ti iubesti familia si, inainte de toate, sa intelegi ca incertitudinea este constanta. Chiar daca moartea devine certa, asta nu va anula infinitul incertitudinilor ramase. Poate ca moartea nu e sfarsitul si poate ar trebui sa ne traim viata de parca n-am termina-o niciodata.

Despre eleganta cu care se poate accepta izolarea, dar si o invitatie de a ne transforma in niste fini observatori, martori ai disparitiei unei lumi, dar si ai aparitiei alteia. Ciudat! se gandea el, gata sa renunte la apartament. Inca de mici trebuie sa invatam sa ne luam ramas-bun de la familie si de la prieteni. Ne conducem la gara parintii si fratii. Ne vizitam verisorii, mergem la scoli, ne inrolam in regimente. Ne casatorim, ne ducem in strainatate. Una dintre experientele din viata omului e ca tot timpul strangem pe cate cineva de umeri, ii uram toate cele bune, consolandu-ne cu gandul ca o sa primim vesti de la omul acela cat de curand. Insa e mai putin probabil ca experienta sa ne invete sa ne luam adieu de la obiectele pe care le indragim cel mai mult. Si daca ne-ar invata? Nu ne-ar face placere. Fiindca obiectele acelea ne-ar deveni apoi mai dragi decat prietenii. Le caram dintr-un loc in altul, ceea ce e adesea destul de scump si de incomod. Le stergem de praf, le lustruim, ii mustruluim pe copiii care se joaca prea grosolan cu ele ori pe langa ele si in tot acest timp, gratie amintirilor, ele devin din ce in ce mai insemnate. Chiar in dulapul acesta, ne place sa ne aducem aminte, ne ascundeam in copilarie. Sfesnicele acestea de argint impodobeau masa in ajun de Craciun. Cu batista aceasta ne-a sters ea o data lacrimile de pe fata et caetera. Pana ne inchipuim ca obiectele acestea pastrate cu grija ne-ar putea aduce o adevarata alinare, in lipsa unei companii pe care am pierdut-o. Dar, desigur, un lucru e doar un lucru.

Aici, acum, mereu este o carte de vacanta, numai buna de citit in aceasta perioada. Spune povestea unei femei care incearca sa isi regaseasca echilibru, intr-o lume unde parintii ei nu sunt in cea mai buna forma, fostul iubit inca ii bantuie gandurile, iar boala care o ameninta ii sterge orice chef de viata. Este o poveste draguta, chiar daca am avut unele momente in care am judecat-o pe Jess. Pe ici pe colo povestea mi s-a parut trasa de par, dar asta pentru ca sunt atat de diferita incat n-am fost in stare sa-i inteleg alegerile facute de-a lungul timpului... Mi s-a parut usor superficiala, chiar daca in profunzime este o tipa sensibila si care-si doreste doar sa fie iubita. Nu este o carte care sa te tina in priza, lipita de ea, nerabdatoare sa afli ce se intampla, pt ca e usor previzibila, dar este o carte care te duce cu gandul la vacanta si este simpatic. Desi pe coperta scrie ca este un roman savuros, chiar o comedie romantica, n-am zambit nici macar o data... deci, nu e chiar o comedie. E o carte de 3,5 stele, dar de la mine va primi 3.

Fiind roman semnat Marc Levy, aveam niscaiva asteptari, insa a fost sub toate asteptarile. In toata povestea, nu am gasit sensul accidentarii lui Chloe, o accidentare cu un final mult prea tragic, nu sunt fana aa acestor tip de accidente nici in seriale, daramite in carti... Sanji, un personaj despre care ai impresia ca citesti un eseu, nici vorba sa te conectezi la el, Lali si Deepak, la fel. Dialogurile mai slabe nici ca puteam citi, parca sunt replici ale pustimii din ziua de azi, fara subiect si predicat... Doua stelute, doar fiindca ar fi putut avea potential si totusi Marc Levy esueaza lamentabil... Data viitoare, voi fi cu bagare de seama cand mai scoate ceva... Dar, acest roman, imi confirma daca mai era nevoie, Guillaume Musso, este francezul care stie ce sa puna pe foaie!

Al doilea roman citit de mine din ce a scris Chirovici pana acum. Cartea oglinzilor mi s-a parut un roman slab, cu idei bune. Cartea secretelor reia reteta din acel roman, si de data acesta iese cum trebuie. Mentionez ca nu am citit O amintire de la Paris, insa trebuie precizat faptul ca autorul a rescris/retusat acel roman publicat la noi in 2012 si i-a dat un nou nume, tradus acum la noi de Rao din engleza. Cei care au citit romanul din 2012 trebuie sa stie ca personajele si intriga sunt cam aceleasi, ca sa nu dea bani aiurea. Ar fi fost frumos sa se precizeze acest lucru la inceput, si nu undeva la finalul cartii.Spuneam ca romanul e construit pe acelasi tipar ca si precedentul. Avem o poveste spusa de un personaj, poveste investigata de naratorul initial si personajul central al romanului. Aici e vorba de o calatorie la Paris a unor tineri americani si o experienta brutala despre care cei doi pastreaza amintiri diferite. Relatarea acelei vizite la Paris, cu lacunele si informatiile ei eronate, e povestita diferit de cei doi tineri americani, acum unul batran, bolnav, iar celalalt printr-un jurnal lasat celor care ar vrea sa afle adevarul. Evident ca cele doua povesti se bat cap in cap si e nevoie de alte perspective pentru a afla povestea exacta.Romanul se joaca cu aceste perspective, de data aceasta personajele par diferite intre ele si, desi Chirovici nu e un mare stilist, povestea e bine strunita pana la capat. Bucuros fiind ca nu e o noua dezamagire, dau 4 stele si sper sa revina cu romane noi, cat mai bune.

cuprinsul foarte dinamic cu multe nume si particulare de tinut minte.foarte trist sfarsitul, intradevar park simteai suferinta din vorbele papa goriot cand era pe patu de moarte.partile cele mai bune au fost descrierea societati parigine din epoca respectiva, care era mai mult o reflexie al autorului in afara povestiri, si a 2 parte a fost descrierea vietii lu eugene facuta de hot, facund.o sa para banala. ambele parti pot fi foarte usor adaptate in unele societati din ziua de azi.nu am prea inteles epilogul: e pro sau contra societatii? vrea sau nu vrea sa faca parte din ea? cum a ramas cu delphine?

Sincer, mi-a placut mai mult filmul. Cartea e cam desirata, multe informatii care alcatuiesc micile povesti din spatele plotului principal deturneaza atentia de la acesta. Mai sunt si acele total inutile retete de la finalul fiecarui capitol; probabil s-au dorit a fi o gaselnita geniala a autorului, dar de fapt au fost doar niste nuci in perete. Am sarit peste ele fara nicio remuscare.Per ansamblu, e o carte bunicica, dar nu toti fostii spioni sunt mari scriitori. Cum ziceam, recomand mai mult filmul.

Este a nu stiu cata oara cand ma indragostesc iremediabil si total irecuperabil de Colleen Hoover. O scrie ea clisee, nu zic nu, dar mereu am apreciat stilul acesta al ei de a te trece printr-o multime de stari. Daca ,,Fara speranta" mi-a placut, ,,Speranta pierduta" a venit ca o reamintire a faptului ca, intr-o carte, iubesc tot ceea ce tine de perspectiva masculina a povestii. Iar aici mi s-au indeplinit toate cerintele. Dean Holder a tras aer in piept si a aparut in fata mea vulnerabil, speriat, distrus. Apoi, si-a imbracat armura stralucitoare si a pornit la drum. Nimeni nu a zis ca va fi usor, nimeni nu a zis ca nu i se va rupe naibii inima, dar a continuat sa fie el - tipul sensibil si darz pe care l-am cunoscut in ,,Fara speranta". Numai ca aici i-am putut patrunde mult mai adanc in suflet, iar astfel mi-am dat seama de forta care zace in acest tanar. Excelenta treaba! Personaje atent construite, consecvente in idei si decizii, un stil lejer si cuvinte care curg lin, pe placul meu. Recomand cu drag!

Am citit recent Vocea lui Archer si chiar mi-a placut. Tragediile prin care trecusera personajele pareau trase de par, dar totusi plauzibile. Si aici sunt destul de realiste, dar felul in care reactioneaza personajele la ele este prea ca in telenovele.Gabriel a fost tinut ostatic in copilarie si violat cativa ani de pedofilul care l-a rapit. Apoi l-a ucis pe acesta si a scapat. Adult fiind, nu se poate apropia fizic de cineva si cica nici nu e privit cu ochi buni in societate. Serios? Dupa mai bine de 10 ani oamenii s-ar uita ciudat la cineva?! Si din ce motiv mai exact? Nu mi-a placut deloc victimizarea asta inutila. O tipa il suna si ii cere un interviu, iar el, desi nici nu o cunoaste, se intreaba daca ar putea fi aleasa lui. Diii, calut, unde te duci?! Asa ca merge la un club de striptease si ii zice unei dansatoare sa il invete sa poata suporta atingerile. Zau? Si dintre toate femeile, nu gasesti decat una care se freaca de toti pentru bani?!Crystal, stripteuza-terapeut, a avut si ea o viata grea, evident. El cica ii vede inteligenta in privire, cand ea calareste bara. E atat de inteligenta, incat nici nu stie cum se produce un curcubeu si crede ca e un fel de magie. Cand este amenintata de 3 barbati langa club, nu fuge inapoi, nu tipa. Nuuu! Ea incepe sa ii jigneasca pentru ca se simte puternica atunci. Cand un fost client, adica unul care i-a bagat bani in chilotii cu sclipici pentru femei inteligente, o ia cu masina de pe autostrada, ei nu i se pare dubios. Dupa ce ala incearca sa o violeze, dar are orgasm inainte sa apuce, ea rade ca proasta. Stiti expresia ,,razi ca... in targ"? Ea e in masina. Toata cartea e plina de scene d-astea gretos de siropoase si/sau penibile. Pe el il cheama Gabriel, ca pe un inger. Mvai! E ingerul ei si ar vrea sa o tina toata viata intre aripi, adica in brate. Iar el vede dincolo de meseria ei. Ei, hai, nu jigni femeia! Aia e cariera. Da, da, vede ca ea poate mai mult de-atat. Mda, sunt sigura ca poate invata miscari noi. Cea mai siropoasa carte citita vreodata. Bleah!,,Nu ajungi sa regreti lucrurile pe care le faci din dragoste si cu buna intentie. Lucrurile pe care ai vrea, dar nu le faci, sunt cele care nu-ti vor da pace toata viata.",,Nu ma deranjeaza sa alerg dupa tine, Ellie. Lasa-ma doar sa te si prind, din cand in cand.",,M-am intrebat cum stiau oare copacii sa renunte la lucrurile de care nu mai aveau nevoie si m-am mai intrebat daca as fi putut sa fac si eu la fel."

Ahhh, pe cat de mult mi-a placut Calaretul de arama, pe atat de dezamagita am fost de aceasta continuare. Probabil asteptarile mele erau prea mari. Imi facusem foarte multe scenarii in cap, speram la si mai multa drama, la suspans, pregatisem servetelele si cafeaua pentru nopti lungi, dar nu a fost sa fie. Daca nu stiam povestea si nu imi erau dragi personajele, probabil as fi abandonat romanul pe la jumatate. A fost greu sa il duc la capat si sa nu ma apuc de altceva.Principala problema, din punctul meu de vedere, a fost faptul ca romanul nu a avut actiune deloc. A fost plictisitor si repetitiv. Parca a avut un alt autor, unul care s-a grabit sa scrie si sa umple pagina dupa pagina. Primul volum se termina cu Alexander ranit, ramas in Rusia sa infrunte regimul si razboiul, sa raspunda la interogatorii si sa isi asume responsabilitatea pentru faptele comise. Tatiana reuseste sa ajunga in America si sa lase in urma foamea si frica, intalnind, poate pentru prima data, o viata demna si oameni buni. Mi s-a parut ciudat faptul ca, pe tot parcursul romanului, autoarea a inserat scene din trecut, din viata celor doi protagonisti. Am avut mereu impresia de deja vu, deja citisem toate acele scene si nu le-am vazut rostul. Au fost de umplutura. Accentul in acest volum se pune pe Alexander, iar Tatiana ramane in departare, atat la propriu, cat si la figurat. Aflam mai multe informatii despre familia si copilaria lui Alexander si avem o sansa sa il cunoastem cu adevarat. Mi-a placut acest lucru, autoarea a echilibrat bine povestile celor doi. Ce nu mi-a placut a fost ca viata Tatianei in America nu a fost bine conturata. As fi vrut mai multe detalii, mai bine caracterizate personajele noi aparute si actiune, pentru ca nu a fost deloc. Nu s-a intamplat absolut nimic. Am tot asteptat o intriga, dar nu a aparut nimic, totul a fost liniar si dezamagitor, in opinia mea. Multe replici repetitive, multe detalii fara nicio legatura cu actiunea, puse doar sa umple paginile, dar fara sa transmita ceva. Cu siguranta autoarea ar fi spus tot in 200 de pagini, dar s-a lungit atat de mult si a devenit plictisitor. Cu exceptia catorva scene interesante si a personajelor de care te-ai atasat din primul volum, romanul nu te surprinde si impresioneaza cu nimic.

O adolescenta care nu prea stie ce vrea si ce nu vrea, se maturizeaza destul de greu si doar de nevoie. Intr-un final incepe sa isi inteleaga atributiile si ce are de facut, se resemneaza si organizeaza Alegerea, ii plac toti baietii veniti sa se insoare cu viitoarea regina si abia in ultimele clipe isi da seama cine i-a furat inima din prima clipa iremediabil. Actiunea se precipita abia la sfarsitul cartii cand observi ca sunt prea putine pagini si prea multe lucruri ramase se intample :)) A fost o serie buna, m-a tinut in priza cu cititul (si chiar imi era dor de asa ceva),sunt in avans cu challenge-ul pe anul acesta si mi-a facut placere sa intru in atmosfera de la palat.Minusuri ar fi ca nu dezvolta relatia Americai cu Maxon si nici a lui Eadlyn cu alesul ei (nu va zic cine) dar cred ca de aceea sunt cartile intermediare.Doar lipsa unei persoane te face constient de prezenta ei.Trebuie sa imbratisezi ideea de imperfectiune, chiar si fata de lucrul care pentru tine reprezinta perfectiunea.

Hedi Hoka: Iubesc sa fiu femeie se adreseaza tuturor femeilor din aceasta lume. La orice pagina deschizi, vei gasi ceva interesant de citit care sa te ajute sa-ti faci viata mai frumoasa.In primul capitol abordez femeia independenta realizata, care isi doreste o relatie. Nu conteaza varsta la care faci asta. Azi 40 de ani este noul 20. Femeile au dreptul la educatie si isi doresc o cariera. Nu e nimic rau in asta. A avea o relatie si mai tarziu sau a forma o familie reprezinta un lucru fi resc pentru o femeie. Nu cred ca exista o varsta potrivita pentru a te casatori sau a face copii. Fa lucrurile atunci cand simti.Instinctul exista. Ai incredere in el.

Am tinut neaparat sa fac recenzia acestei carti, desi este 01:41 . Oricum la orele tarzii am inspiratie, o sa scriu, rescriu si o sa treaca timpul.Dar e ceva productiv , in loc sa dau scroll la tot ce poate pentru unii in seamna viata. Prefer sa las aici tot ce-mi trece prin minte despre acesta carte pe care am asteptat-o cu nerabdare in urma citatelor si parerilor pe care le tot citeam pe internet. Am amintit de timp, in acest jurnal, vei descoperii ca timpul nu este precizat, mie imi place sa spun ca-i vesnic. N-am cum sa nu las aici acest citat: ,, Zilele se consuma una pe alta si in acelasi timp ne consuma si pe noi". Vei avea parte de nenumarate citate care te vor pune pe ganduri, care ar trebui sa te faca sa spui: -Cate am... si eu tot mai vreau! Cand o sa invat sa spun multumesc pentru orice chestie nesemnificativa? asta in cazul in care nu iti spui toate acestea. Este o carte despre acceptarea de sine, despre lucrurile pe care le amanam la infinit, dar cine ne garanteaza acest infinit? Ce te face sa sapi adanc in tine, sa te descoperi? Da, da, pasiunea fata si de un punct, din care poti face orice. Descoperi aici pasiunea pentru fotografie, fotografii simbolice, alb-negru, pentru ca ,, fiecare om ce le priveste, le poate colora el insusi asa cum simte. Mi-am pus multe intrebari la aceasta carte. Totul se intampla in prezent, trecut, in alta dimensiune? Andreea Russo a mentionat ca necesita dubla lectura, inteleg de ce. Prima data poti sa iti faci o idee, cam ce se petrece sub toate aceste randuri. Apoi, la a doua lectura, deja sa o privesti dintr-o perspectiva diferita, astfel finalizand jurnalul, sa iti poti unii gandurile, sa analizezi totul. Care este arta de a muri de fapt?

Primele doua carti din serie mi-au placut la nebunie. Ma asteptam la acelasi lucru si de la acest al treilea volum. N-a fost sa fie. E o carte buna, nu pot spune ca nu mi-a placut, dar Stephen King poate mult mai mult de atat. Se uitau aia la pestii din joc si erau hipnotizati instant? Pe bune? Probabil mi-au placut primele 2 mai mult datorita incarcaturii mare de thriller; Mr. Mercedes n-are nimic fantasy, iar "Ce-am gasit al meu sa fie", doar o unda de paranormal, la final (atat cat trebuie). "Mort la datorie " e prea fantasy pentru mine, ma bulverseaza. Iar finalul... nu mi-a placut deloc, imi venea sa dau cu cartea dupa Stephen King.

Romanul Insuportabila usuratate a fiintei a lui Milan Kunder mi-a amintit (ca si Gluma, de altfel) de Preda caci, la fel ca-n Cel mai iubit dintre paminteni, viata personala a eroilor este modelata si adesea mutilata de evenimentele politice. Daca Preda isi incepea romanul cu o meditatie asupra mortii, Kundera pleaca de la mitul eternei reintoarceri al lui Nietzsche pentru a demonstra aparentul paradox al titlului: efemeritatea conditiei umane nu este o scuza pentru faptele individului, in contextul in care universul nu e alcatuit din contrariile proferate de Parmenide si chiar daca actiunile noastre par sortite uitarii pentru ca sint irepetabile, arta le transforma in acte repetabile. De la aceasta premisa pleaca povestea lui Tomas, medic chirurg si a Terezei, fotograf, prinsi in viltoarea invaziei sovietice din 1968, dupa "primavara de la Praga". Ca si Petrini, Tomas isi pierde slujba si va ajunge la munca de jos, ca si la Petrini, viata lui este modelata de femeile cu care intra in contact, ca si Petrini, lupta pina la capat si nu se lasa strivit de sistem. Premisa filosofica de care vorbeam nu e insa decit un pretext, asa cum istoria Cehoslovaciei nu e decit un fundal pe care se tese povestea de dragoste, imperfecta si induiosatoare, a doua fiinte doar aparent diferite, ale caror gesturi sint banale, superficiale "usoare" si in acelasi timp profunde, semnificative, "grele". Romanul nareaza evenimentele din unghiuri alternative, reanalizind din punctul de vedere al unui personaj sau al altuia (pentru a sublinia efectul diferit pe care un eveniment sau un gest il are asupra fiecaruia dintre ele) si incheind nu intimplator, cu moartea ciinelui cuplului, Karenin, care a fost cu ei de-a lungul celor zece ani petrecuti impreuna. "Surisul lui Karenin", titlul ultimei parti a romanului, aduce un ultim argument in favoarea importantei lucrurilor mici si a fapturilor "usoare", aparent nesemnificative, dar a caror disparitie este nu mai putin "insuportabila".

Desi a fost o carte cu un subiect cliseic, maiestria lui Rainbow Rowell l-a transformat pur si simplu intr-o carte foarte placuta, relaxanta, cu umor si momente de tensiune. Chiar a adus scene de dragoste care nu m-au facut sa-mi dau ochii peste cap la fiecare cuvant amoros in parte, iar asta este o realizare!L-am adorat pe Levi! Mereu ii fangirluiam pe el si pe Cath. Faceam asta si cu Nick si mi se pareau super adorabili impreuna, pana ca nesimtitul ala sa-i faca asa ceva eroinei noastre preferate. De asemenea, modul in care scriitoarea a reusit sa balanseze intr-un mod atat de frumos familia, scoala si iubirea intr-un tot unitar, mai intai strapuns de probleme, ca mai apoi sa se inbine perfect, m-a fermecat. Modul sau de a scrie este in esenta foarte bun, deloc grabit si cu momente delicioase. Este genul de lectura pe care il poate parcurge toata lumea, desi nu multi l-ar intelege in totalitate.Fragmentele din Lumea lui Snow au fost si ele captivante. Mor dupa Peneloppe si deja il cuplez cu Baz, desi nu stiu de ce. In mod normal nu imi plac cartile de fantezie, insa acesta m-a prins atat de tare, ci as fi vrut sa-l citesc in intregime. Apropo, doar mie mi s-a parut ca seamana izbitor de mult cu universul Harry Potter? Mi-a placut extrem de mult antiteza creata intre Cath si Wren si cea intre Cath si Levi, cam la fel de mult ca si referintele la diferite emisiuni si filme din contemporan, cum ar fi Harry Potter, Zack si Cody, The shining. Asta m-a facut sa ma apropi de lumea creata de Rowell.M-am putut identifica cu protagonista din foarte multe privinte, ca de exemplu scrisul de fan fiction, anxietatea sociala, unele frici pe care le-a dezvaluit si ea pe parcursul cartii. Este un veritabil geek, o reprezentanta a tuturor tocilarilor existenti pe acest pamant, fie ei fete sau baieti, cititori sau necititori.

La momentul aparitiei nuvela lui Stevenson s-a bucurat de succes la public, fiind vanduta ca o poveste de groaza. Desi a fost comparata cu nuvelele lui Poe, nu reuseste sa stapaneasca foarte bine tehnica literara sau elementele horror. Se remarca in schimb prin tema noua, aceea a dualitatii psihicului uman, ce anticipeaza "in mod straniu" scrierile lui Freud pe acest subiect. Desi literar neremarcabila, nuvela are un loc aparte in cultura populara, fiind adaptata de nenumarate ori. Expresia "Jekyll si Hyde" a intrat in limbajul comun pentru a descrie schimbarile drastice de personalitate.

La Villa San Girolano din Italia se intalnesc patru personaje diferite, dar ciudate, afectate de razboi (al doilea mondial): Hana o infirmiera din Canada; Caravaggio un hot care a luptat de partea englezilor, prietenul lui Patrick tatal Hanei; Kip (Kirpal Singh) un genist din Punjab care dezamorseaza mine neexplodate si... Tainicul pacient englez care nu e chiar englez... Almasy, ars si de nerecunoscut, intr-un accident de avion in desert (fiind deconspirat de Caravaggio).Istorii de dragoste (doua una mai frumoasa decat alta), istorii din desert, spiritualitate, compasiune si... Razboi. Cit de mult schimba el vieti omenesti! O carte povestita haotic, dar interesanta. Mi-a placut.Recomand!

Conform psihologiei de calatorie nu conteaza unde sunt, important e ca suntIn ansamblu, mi-a placut cartea, e construita din fragmente de situatii si actiuni. De idei care la prima vedere nu au nicio noima si sens, apoi, cumva, le gasesti rostul. Au fost momente cand unele curiozitati/informatii le-am cautat pe google si asa am aflat lucuri noi. Despre Amsterdam, adica curiozitatile despre acest oras, Olanda ca tara, sunt adevarate, confirm pentru ca locuiesc aici momentan. Mi-a placut sa citesc scrisorile Jozefinei catre imparatul Austriei, deasemenea, mi-a placut sa citesc epigrama lui Posidipos despre Kairos. Cu detaliile despre anatomie nu prea am rezonat, dar sunt putine si usor de inteles. Nu as mai citi asa carte, prea incurcate lucrurile pentru mintea mea verde in ale lecturii de genul acesta.Inteleg pentru ce i-au fost acordate atatea premii. Un roman banal sau intrigant peste masura il poate citi fiecare, dar o carte de genul acesta nu stiu ce sa zic :)

Intr-adevar, o carte despre copilaria irlandeza cu toate stereotipurile cunoscute: saracia din perioada interbelica, domnia stricta a catolicismului, familiile numeroase in care tatii beau putinii si chiar singurii bani in loc sa-i duca acasa copiilor, iar femeile se resemeneaza, sunt obligate sa cerseasca ajutoare si pomeni si continua sa faca copii, peste toate planand bolile si moartea asociate cu saracia, fumatul, umezeala. Sterotipurile acestea insa capata aici valente nebanuite, pentru ca toate lipsurile sunt descrise cu lux de amanunte si invaluite in reteaua fina a relatiilor de familie si de vecinatate, prin prisma naratorului, din copilarie pana in tineretea timpurie.Saracia familiei si a intregii mahalale, iresponsabilitatea tatalui risipitor, moartea copiilor, bolile si lipsa de perspective te revolta si te indurereaza, iar foamea permanenta te bantuie si parca iti cuprinde si tie maruntaiele si devine greu de suportat. Totusi, pana si intr-o astfel de lume si de viata se intrezaresc scantei de speranta si de caldura: un gest generos al matusii rautacioase, o gaselnita a copiilor de a face rost de mancare, cate o slujba a lui Frankie, naratorul, care le aduce cativa banuti.Potentialul lui intelectual, fascinatia fata de carti, descoperirea sexualitatii si punerea sub semnul intrebarii a preceptelor religioase, dobandirea autonomiei financiare si visul american sunt aspecte care completeaza peisajul irlandez si, in special, experienta personala a autorului. Eu am citit-o jumatate in romana, jumatate in engleza, prin forta circumstantelor. Accentul irlandez m-a bantuit pe parcursul lecturii, iar traducerea Iuliei Gorzo mi s-a parut foarte inspirata.Pentru mine, o carte de 5 stele, de recomandat oricui. Sunt curioasa si de celelalte carti ale lui Frank McCourt.

Puterea cuvantului m-a fascinat de cand ma stiu, si mereu am fost convins ca de multe ori, cartile pot schimba vieti. Cand am auzit, intamplator, despre romanul lui Marius-Albert Negut, Ingeri rataciti, am fost intrigat de coperta si de cele cateva pagini previzualizate pe site-ul Libris. Afland de initiativa autorului de a dona banii din drepturile de autor copiilor defavorizati, mi-am spus ca romanul trebuie sa aiba un loc si pe raftul meu. Si credeti-ma pe cuvant cand va spun ca-s cat se poate de mandru ca a scris cineva o carte ca asta. De multe ori, avem tendinta de-a privi de sus cate-un copil sau om al strazii. Ei bine, Ingeri rataciti mi-a scos tendinta asta din cap pe viata. Povestea lui Ursu, protagonistul masiv, "larger-than-life", cum ar spune anglofonii, e rupta din realitatea gri pe care am trait-o cu totii, si din care inca incercam sa iesim. Ingeri rataciti este cronica unor copilarii. Dar sa nu va asteptati la copilarii cu strazi scaldate-n soare si fluturi zburdand printre flori. Copilariile descrise in acest roman au ca si coloana sonora tipete de furie, urlete de durere si injuraturi. Sunt copilarii cu gratii, cu sobolani, cu maidanezi, cu mirosuri cumplite de urina si aurolac. Scenele care descriu ororile din orfelinate ar ridica parul oricui. Desi nu un roman istoric in sine, Ingeri rataciti este si o cronica foarte subiectiva a Revolutiei Romane, care cred cu sinceritate ca ar trebui citita de cat mai multi dintre cei care cauta sa afle punctele de pornire ale mentalitatii care ne baga-n ceata pe noi si pe ceilalti. Faceti, va rog, din romanul asta, unul pe care-l veti citi. Pentru mine a fost unul pe care l-am trait din plin, cu sufletul la gura. M-am bucurat de fiecare data cand Ursu, Lia, fata de senator pe care acesta o salveaza dintr-o cumpana a vietii, si Gargamel, simpaticul pusti ce stie canalele ca-n palma, reuseau sa scape de primejdiile reprezentate de Scatoalca, politistul cu o ura viscerala fata de copiii strazii, si senatorul Iordache, care nu se da in laturi de la absolut nimic pentru a-si recupera fiica. Cine, ce si cum reuseste in roman nu va voi detalia, pentru ca vreau sa va las placerea de-a descoperi singuri. Oricum, e clar ca aceasta carte va ramane una din cartile mele de suflet, lucru pentru care nu pot decat sa-i multumesc lui Marius-Albert Negut!

Acest roman este despre prima dragoste care nu se uita niciodata, dragostea adevarata , sentimentul acela puternic care dainuie de-a lungul timpului in inimile oamenilor, este despre puterea de a ierta desi o lunga perioada ai fost dat la o parte, este despre faptul ca exista a doua sansa. Atat de mult mi-a placut aceasta poveste, frumoasa si usor de citit; atunci cand o termini ramai cu o impresie buna si cu speranta ca dragostea invinge tot.Cu 10 ani in urma Liam decide sa lase in urma locul natal, toate cunostintele dar si iubita pentru a intra in industria muzicala. Liam si Josie erau indragostiti, aveau planuri pentru viitor dar visul se spulbera cand Liam dispare fara explicatii. Liam ajunge un star rock iar Josie ramane, cu inima franta, in orasul natal unde deschide o florarie cu ajutorul careia infrumuseteaza vietile altora. Dupa 10 ani Liam se intoarce in oras cand afla ca cel mai bun prieten a murit intr-un accident. Isi doreste sa o vada pe Josie desi el crede ca este fericita si are o familie.Josie crede ca a lasat in urma sentimentele pentru Liam dar inima ii spune altceva. Momentul intalnirii este unul intens, Liam realizeaza ca a facut o alegere proasta pentru relatia lor si isi doreste sa o recastige. Ii va permite Josie sa revina in viata ei avand in vedere ca acum este logodita ? M-a prins aceasta carte inca de la inceput, am trecut alaturi de personaje prin toate starile, de la durere, frustrare la bucurie si acceptare.

La urma urmei, ce insemna moartea? Nimic mai mult decit o clipa. Chiar daca era dureroasa, dura putin si apoi, Atotputernicul 1-ar fi primit in imparatia Sa.tDumnezeu ne picura in suflete doar visuri imposibile.tChiar daca in unele clipe crede ca lumea si ceilalti sint mai puternici. Acesta e secretul: sa nu renunti.tCe este un proroc? Cineva care continua sa auda aceleasi voci din copilarie si crede in ce i se spune. Cineva care poate afla, astfel, ce gindesc ingerii. StiutBucura-te de fiecare clipa, pentru ca mai apoi sa nu-ti para rau, sa nu regreti ca ti-ai irosit tineretea, in fiecare etapa a vietii sale.Am destul curaj pentru a-1 infrunta pe regele Israelului, pe printesa din Sidon si chiar Consiliul din Akbar, dar acest cuvint iubire ma umple de spaima. Cel mai bun este acela care se aseamana cu o piatra, ii raspunse comandantul. Cel care, fara a scoate spada din teaca, reuseste sa-i convinga pe ceilalti ca nimeni nu-1 poate invinge.tPentru ca un barbat trebuie sa aleaga, ii raspunse ingerul, in asta ii sta forta: in puterea de a decide.tTeama dureaza pina incepe inevitabilul; din acel moment, nu-si mai are rostul. Nu ne ramine decit sa speram ca am luat hotarirea cea buna.Curajul este teama care isi face rugaciunea, zise el.Un copil poate oricind sa-1 invete pe un adult trei lucruri: cum sa fie multumit fara motiv, cum sa nu stea locului niciodata si cum sa ceara cu insistenta ceea ce-si doreste. Cind mergem pe drumul visat, lasam tristetea in urma.

Cred ca a fost partea cea mai apasatoare a intregii serii, caci am simtiti negura prin care trece Lila si efortul ei de a merge inainte. Desi au urmat cai diferite in viata, nici Elena, nici Lila nu se complac in situatia in care se afla, isi asuma alegerile facute si incearca sa inteleaga timpurile pe care le traverseaza. Lila este la fel de neinfricata ca de obicei, trecand permanent de la o extrema la alta, de la euforie la depresie. Elena este mult mai echilibrata in felul in care isi manifesta trairile, la fel ca de fiecare data. A fost o placere sa vad cum personajele evolueaza cu adevarat, nu doar imbatranesc. In acest punct nu ai putea sa te opresti, fara a vedea care este sfarsitul seriei.

Este o carte greoaie. Daca as fi citit-o acum mai multi ani, poate ca n-as fi inteles absolut nimic. Textul este la nivel academician. Daca ar fi trebuit sa caut si explicatii la fiecare cuvant mai dificil, mi-ar mai fi luat minim inca timpul necesar citirii. Poti spune ca se citeste usor, adica are textul cu font mare si suprafata de scriere mica, centrata, la fel ca la Despre fericirea uitata a vietii. Prin contrast, aceea chiar este o carte ce poate fi citita de orice Gigel.Concluzii: - probabil ca mi-a oferit motive in plus sa citesc Biblia dintr-o perspectiva critica. Am inceput-o de cateva ori, dar am esuat rapid;- angeologia pare un domeniu foarte interesant si n-am putut sa cred ca exista atat de multe opere de-a lungul istoriei ce au tratat subiectul acesta; probabil ca voi mai gasi referinte in viitor din partea filosofilor;- fiecare persoana si natiune are cate un inger oferit la botez. Pe tot parcursul citirii m-am gandit cum arata ingerul meu si daca chiar vede tot ceea ce fac. Mi s-a parut interesanta perspectiva asta in care cineva sau ceva s-ar putea sa aiba grija de tine.

Cred ca aceasta carte cu si pt adolescenti, este una dintre cele mai reusite citite de mine in ultima vreme. Este scrisa atat de frumos, incat e imposibil sa nu-ti placa.Povestea in sine este una plina de lucruri minunate... Este despre incredere, despre iubire, despre prietenie, despre loialitate, despre inocenta, suferinta si despre o gramada de alte lucruri. Niste adolescenti, absolventi de clasa a 12 a, au parte de aventura care le va trasa tot cursul vietii... In numai cateva ore, ei trec brusc de la adolescenta la maturitate. O noapte a schimbarilor. Pe langa subiectul destul de dragut si personajele super simpatice, autoarea vb foarte des despre arta... pictura, sticlarie, poezie... Nu stiu daca e o carte digerabila, e posibil sa para neverosimila, insa este o carte ce mie mi-a placut! Este chiar motivationala intr-o oarecare masura. Este genul de carte pe care as da-o la citit oricarui tanar aflat la pragul dintre adolescenta si maturitate. Ii dau 4 stele pt ca mi-a dat o stare de bine.

Nu mai facusem cunostinta cu Miss Marple (eram in legatura stransa prin liceu cu Hercule Poirot), dar povestirile de aici nu m-au entuziasmat deloc. Dezlegarile misterelor nu au antrenat deloc cititorul, probabil ca spatiul nu permitea, asa ca nu am avut nicio clipa ca asist la nasterea unei pasiuni pentru un alt detectiv particular.De altfel, cele mai faine povestiri sunt cele doua in care Miss Marple nu apare, ambele cu o tenta de horror, una despre un manechin de plastic ce ia sub stapanire atelierul unei croitorese si a doua despre reflexia in oglinda a unei crime ce se va petrece in viitor.Merita Miss Marple alte cazuri/carti?

Primele pagini ale Banditilor se citesc cu mare greutate - nu e vorba ca Ernu nu ar sti sa scrie, ci pur si simplu e incapabil sa zica o poveste. E neclar si ce e volumul - cumva i-am inceput trilogia de la volumul al doilea, nu aveam cum sa stiu despre ce e vorba.Ei bine, trilogia marginalilor este o colectie de semi-reportaje. Mare parte par chestii pe care autorul le-a auzit de la altii, un fel de aventuri repovestite; se simt ca niste povesti la mana a doua. Si e ok; nici nu e important pana la urma daca autorul chiar a trecut prin experientele pe care le povesteste; putem sa vedem capitolele Banditilor ca pe niste minireportaje.Acum, despre talentul de a transpune in text povestile pe care le dorea Ernu, asta e alta treaba. Divagheaza mult, zice zece povesti pana sa-ti spuna ca de fapt nu s-a intamplat mare lucru dar a fost ceva vag legat de titlul pe care l-a pus capitolului. Banuiesc ca vine dintr-o scoala de scriitura in care divagatia este o figura de stil. In fine, tragic sau nu, Vasile Ernu e incapabil sa zica o poveste. Pe de alta parte mi se pare interesant efortul de a documenta o lume obscura. E un loc bun de plecare daca vrei sa scrii ceva cu adevarat interesant sau sa faci un scenariu de film cu mafioti. Doar ca no, restul lumii nu ar trebui sa-si bata prea tare capul, ca nu are sens sa te chinui cu, stii cum? Cand eram in clasa a VII-a m-a scos la tabla si nu stiam lectia. Si pentru ca nu stiam lectia am inceput sa turui ultima lectie pe care mi-am amintit-o, intrerupand-o pe profesoara cand incerca sa-mi aminteasca ca nu suntem la lectia respectiva. Dar eu in general nu prea eram incantat de lectiile de la scoala, desi in clasa a V-a am citit pe nerasuflate manualul de istorie. E imposibil sa nu te indragostesti de Egiptul vechi cand viata ta e atat de anosta precum era in anii imediat de dupa revolutie.Ah, cu ce nu are sens sa te chinui? Cu divagatiile lui Ernu.

Este a treia incercare de "imprietenire" si pare sa fie cu noroc. Primele incercari au esuat din mai multe cauze: deznodamantul tragic cunoscut care nu ma prea mobiliza, "abordarea" la varste nepotrivite, stilul aparent greoi si incalcit al scriiturii si faima de scriitor "greu" a lui Tolstoi. Dupa primele 20 de pagini ma gandeam ca toate aceste motive puerile m-au tinut absurd de mult departe de o carte care s-a dovedit captivanta. "Anna Karenina" mi-a placut chiar mai mult ca "Razboi si pace", mi se pare mai bine scrisa, m-a tinut in alerta prin actiune si structura, ca si prin actualitatea dilemelor morale pe care le analizeaza, personajele principale sunt foarte bine conturate, ce mai, un roman care isi merita succesul international.Incerc sa-mi imaginez cu ce emotie l-au citit doamnele si domnisoarele de la 1880-1900, cate rauri de lacrimi s-au varsat si ce discutii aprinse a iscat in epoca intre moralistii traditionalisto-fatalisti si adeptii libertatii de a-ti trai viata dupa propriile reguli si simtaminte.

De multe ori m-am simtit ca intr-un vis, unul ce se limiteaza la faptul ca sunt un om, ca locuiesc intr-un anume oras, am o anumita varsta si un anumit aspect. Poate suntem inchisi in propria inchisoare de ganduri, caci greu reusesc sa ma adun, sa revin la ideea realitatii. Totusi ce-i realitatea? N-am sa cred niciodata in ea.Max Blecher m-a impresionat mai mult decat m-as fi asteptat in romanul sau Intamplari in irealitatea imediata unde autorul isi expune experientele apasatoare, fiecare fapt psihologic ce formeaza o personalitate aparte. Inca din copilarie, personajul narator vede lumea ca o succesiune de obiecte fara logica, inventand propriile povesti pentru a o face mai usor de inteles. Singuratic si bolnavicios, copilul isi formeaza un concept propriu asupra existentei, transformandu-se intr-un adolescent nesigur de realitate, meditand constant la iluzia vietii materiale.Teribila intrebare cine anume sunt traieste atunci in mine ca un corp in intregime nou, crescut in mine cu o piele si niste organe ce-mi sunt complet necunoscute. Rezolvarea ei este ceruta de o luciditate mai profunda si mai esentiala decat a creierului. Tot ce e capabil sa se agite in corpul meu, se agita, se zbate si se revolta mai puternic si mai elementar decat in viata cotidiana. Totul implora o solutie.Am observat in mare parte o transpunere in imagini si senzatii concrete, asa cum spunea Mironescu, a unei dileme metafizice, ce despica in doua identitatea subiectului. Blecher are originalitatea de a prezenta problematica existentialismului fara a o forta, reactualizand-o.

Scopul prozatorului a fost unul modest: sa relateze fara exagerarile traditionale viata unei femei din Renastere, fiica Papei Alexandru al VI-lea Borgia (neindoielnic un scelerat). A optat pentru un stil simplu si direct. Uneori a fost ironic, alteori a sesizat latura comica a intimplarilor. E sigur ca a simpatizat-o pe Lucrezia. Avea tot dreptul. Prea multi au detestat-o de-a lungul vremii.A rezultat o carte fara mari pretentii, care nu propune nici un adevar, nici un secret istoric, dar care se citeste cu placere.

O bijuterie de carte, in genul acelora ce te imbie sa le citesti la gura sobei, in parfum de gutui sau mere coapte cu scortisoara. Fiecare rand parcurs este o bucurie care creste pe masura ce te afunzi in tumultul evenimentelor prin care trec pestritii locuitori ai Bucurestiului de sfarsit de secol XIX. Oameni si sentimente imortalizati in fotografiile celebrului fotograf Franz Mayer."Cabina parea sa fi ramas suspendata intr-un punct, iar turnul trecea cu repeziciune prin fata ochilor lor, ca un pod de cale ferata intr-o lume indreptata, fara sens, in sus. Lumina, umbra, lumina, umbra. Franz privea cu atentie ochii celor de langa el. Sclipeau, se intunecau, sclipeau iar, ritmic ca ticaitul ceasului sau de buzunar. Si atunci, intr-o clipa, chiar inainte ca masinistul sa-i abata sirul gandurilor cu smucitura franei finale, Franz intelese.In priviri poate fi prinsa lumina. Privirile trebuie fotografiate."

Imediat ce am luat cartea in mana cele doua sunete din numele scriitorului mi-au amintit ca il vazusem candva pe o lista a scriitorilor sinucigasi, chiar el era, naratiunea lui Kawabata e anacronica, difuza si plina de un lirism patimas, ca si alti scriitori care au suferit toata viata de depresie severa: Sylvia Plath, Virginia Woolf, Ernest Hemingway sau Ken Kesey, Kwabata are un spatiu epic gol, o actiune statica bazata pe atmosfera si simtaminte puternice de melancolie, dezolare, dramatism interior si fluctuatii de imagine, elementele - cheie ale textului se imprastie intr-un haos provocat de evenimentele memoralistice din copilaria plina de tragism a scriitorului, ramas orfan de mic si crescut doar de bunic pana la 15 ani cand il pierde si pe el, faptura impozanta a bunicului pare sa-l urmareasca pe autor intreaga viata, iminenta mortii e inevitabila astfel culmineaza cu o otravire cu gaze in 1972, la fel ca Sylvia Plath, Yasnuri alge cea mai scurta cale iligibila sprea moarte- asfixia!Recomandare pentru o zi canicualara, racoarea muntelui si a caisilor proaspat infloriti se dispenseaza subtil in aer pana raman doar fragmente dintr-o antibiografie cu elemente fictive si nuante de rasarit japonez...

Sincer, imi este destul de greu sa-mi adun cuvintele pentru a va spune parerea mea despre aceasta carte, dar o sa incerc, deoarece Wow! cartea asta chiar mi-a rasucit mintile.O sa incep cu Mara Dyer, personajul principal al acestei carti, care trece prin o gramada de experiente traumatizante, dar care, desi ea nu credea asta, ramane stabila psihic si puternica, lucru pentru care am admirat-o. Nu cred ca sunt singura careia i s-a facut mila de Mara cand trecea printr-un eveniment naspa (asta putin spus).De Noah, nu stiu ce sa zic, nu e prima data cand ma intalnesc(impropriu spus) cu baietii de tipul lui in carti: baiatul rebel si rau, care se dovedeste a fi bun la suflet, cata originalitate. Nu am prea relationat cu relatia dintre Mara si Noah. Adica, wow, bad boy-ul scolii, care avea orice fata isi dorea de cuviinta, s-a indragostit iremediabil de fata noua si ciudatica a scolii, cat de realistic. O faza care m-a scos din sarite, a fost cea in care Mara a aflat de faza cu Noah si sora lui Jamie - cat de nesimtit(frumos spus) fusese Noah cu ea- si pur si simplu cand vine timpul sa-l confrunte, renunta nu dupa mult timp si ca scuza ar fi ca a observat (din nou) cat de perfect arata Noah si imediat a trecut peste.Momentele de adrenalina si suspans au fost scrise ca la carte, iar sfarsitul... sfarsitul ala m-a dat peste cap total.. Nu am fost in stare sa anticipez nimic din ce s-a intamplat in aceasta carte. Asa ca da, o recomand daca va plac cartile cu tenta paranormala si cu scene care sa va tina cu sufletul la gura. Daca nu ar fi existat anumite scene (numeroase, din pacate) care au fost prea cliseice pentru gustul meu si daca actiunea nu ar fost atat de lungita in anumite parti, aceasta carte ar fi putut deveni una dintre cartile mele preferate...

Trecuse ceva vreme de cand nu mai citisem un roman de la Philippa Gregory si, desi incepusem initial altceva, am abandonat si am ales Imblanzirea reginei. Acest roman urmareste povestea celei de-a sasea si ultimei sotii a regelui Henric si astfel am incheiat traseul vietii acestui rege atat de dual si de constroversat. Nu pot alege o preferata, pentru ca fiecare regina a avut ceva al ei, fiecare a avut un rol de jucat si a lasat ceva in urma. Daca la Caterina de Aragon am apreciat demnitatea si mandria, la Anne inteligenta si puterea de seductie, la Kateryn Parr am apreciat intelepciunea. E mare lucru sa stii cand sa pleci capul si sa nu dai glas gandurilor. Celelalte regine mi s-au parut oarecum sterse, probabil si pentru ca au ocupat acest statut o perioada scurta de timp si nu s-au facut la fel de remarcate ca cele mentionate. Jane pare insa sa fi ramas cu adevarat in inima regelui, pentru ca i-a dat mostenitorul atat de ravnit. Cred insa ca autoarea a reusit sa surprinda povestea si personalitatea fiecaruia, dar cel mai important, a reusit sa ofere un tablou fidel al curtii lui Henric. Am ramas totusi cu impresia ca in acest volum nu s-a mai pus accentul pe detaliile istorice, ci mai mult pe sentimente. A fost mai subiectiv si usor de parcurs, a avut mai putine personaje si toate au fost bine conturate. Mi-a placut foarte mult si abia astept sa le cunosc si pe Elisabeth si Mary, urmatoarele regine de pe tronul atat de dezbatut al Angliei.Tradarile si crimele de la curtea regala nu mai sunt o surpriza, deja suntem la volumul 11 si nu cred ca mai au loc intrebari. Curtea regala a fost extrem de corupta, un adevarat camp de lupta pentru cei ce se aflau acolo, iar Henric a creat un iad, facandu-i pe toti sa se urasca si banuiasca intre ei. Nu exista prietenii si nici dragoste. Doar aliante de moment si interese ascunse sau fatise, in functie de pozitie.Cand Henric vrea o femeie, nimic nu ii sta in cale, si am vazut asta inca de la casatoria cu Printesa Spaniei. Kateryn a avut nenorocul sa fie dorita de Henric. O femeie cu experienta, matura, inteligenta, dar modesta, aceasta stie ce, cum si cand sa spuna ca sa supravietuiasca. Era evident ca va fi o chestiune de supravietuire, de care pe care, intre ea si rege. A avut insa si norocul de a deveni regina unui rege imbatranit, care si-a pierdut din forta si stralucirea de odinioara, ranit si parca mai asezat. Asta nu a scutit-o de umilinte si agresiuni, dar i-a dat totusi sansa la viata. Mi-a placut felul in care s-a descurcat si am admirat-o pentru rabdarea si intelepciunea ei. Cred ca datorita ei, Mary si Elisabeth au avut parte de putina afectiune si de un model de urmat. Mi-a placut felul in care a stiut sa isi aproprie copiii regelui, pentru ca nu a facut-o interesat, a facut-o din compasiune si omenie. A fost un om bun si drept, care a facut sacrificii mari si a luptat sa iasa dintr-un iad in care nu a dorit sa intre, insa a fost fortata de imprejurari. A fost o regina cu mare potential, dornica sa invete si sa evolueze, sa lase o mostenire in urma si sa creeze o lume mai buna, insa rautatea lui Henric nu a lasat-o sa respire.Recomand si acest roman iubitorilor de fictiune istorica si nu numai, Philippa Gregory stie sa creeze atmosfera, are intrigi ce nu te lasa sa lasi cartea din mana, descrieri frumoase, dialoguri vii si niste personaje exceptionale, te simti mai bogat in urma lecturii, atat intelectual, cat si emotional. :)

In volumul 2 din tetralogia napolitana a lui Elena Ferrante, prietenia celor doua fete, Lila si Elena continua, pe cat de profunda pe atat de fragila, plina de momente bune dar si rele, cu suisuri si coborasuri, exact ca in primul volum, insa lucrurile devin mai condensate pe masura ce trece timpul si viata le ofera mereu noi provocari. Nu lipseste nici aici competitia dintre ele, o competitie care capata altfel de amploare o data cu maturizarea lor. Daca in primul volum era competitia performantelor scolare, aici se muta la un nivel mai complex. Bani, conditie sociala, barbati! Elena isi continua studiile, dar nu mai are aceeasi motivatie ca la inceput pentru ca nu o mai are alaturi pe Lila. Lila se casatoreste foarte tanara cu Stefano, patronul unei mezelarii, ca sa scape de saracie. Chiar din noaptea nuntii, aceasta il respinge si relatia lor devine foarte complicata, mai mult de atat ea devine foarte usor victima violentei domestice. Odata devenita doamna Carracci, pare ca se bucura sa-i foloseasca banii. Strica bani in nestire, ba mai mult, ii ajuta si pe altii. Se afiseaza mereu imbracata bine. Se muta intr-un apartament nou, devine o diva de cartier, ii place sa fie patroana. Ea starneste invidia tuturor si treptat cei apropiati se indeparteaza de ea, inclusiv prietena ei Elena.Povestea noului nume a fost o carte atat complexa si de tulburatoare incat simt ca m-a consumat pe dinauntru, asa ca voi lua o pauza de la celelalte doua volume, o sa reiau lectura lor la momentul potrivit!

Ceea ce urmeaza e o incercare de a istorisi pe scurt si cat mai simplu modul in care am ajuns sa practic aceste mestesug, ce stiu acum despre el si cum trebuie facut. E vorba despre meseria de zi cu zi; e vorba despre limbaj.Ce incerc sa spun e ca, pentru a scrie cat se poate de bine, e de datoria fiecaruia sa-si construiasca propria trusa de unelte si apoi sa-si dezvolte muschii necesari pentru a o duce cu el. Astfel, in loc sa te trezesti in fata unui lucru greu si sa te descurajezi, vei pune poate mana pe unealta potrivita si vei trece imediat la lucru.Daca vreti sa fiti scriitori, trebuie sa faceti doua lucruri mai presus de toate: cititi mult si scrieti mult. Nu cunosc niciun mod de a ocoli aceste doua lucruri, nicio scurtatura.Eu sunt un cititor lent, dar reusesc de obicei sa parcurg saptezeci sau optzeci de carti pe an, majoritatea romane. Nu citesc cu gandul de-a invata meserie; citesc pentru ca-mi place sa citesc. Asta fac eu seara, tolanit in fotoliul meu albastru. La fel, nu citesc romane pentru a studia arta romanului, ci pur si simplu pentru ca-mi plac povestile. Si totusi, se desfasoara un proces de invatare. Fiecare carte pe care o deschideti are propria lectie sau lectii de oferit, iar destul de des din cartile proaste ai mai multe de invatat decat din cele bune.

Chiar asa, gandesc politicienii?Ei bine, unii merg din citate in citate, incat devin amuzanti (cum ar fi, de exemplu, nemuritorul Marian Vanghelie). Altii par ca gandesc, dar o fac in expresii asa de alambicate si pretioase, incat senzatie ca vor sa prosteasca pe oamenii de rand, cum face Adrian Nastase (si el capabil totusi de amuzament).Senzatia e ca gandesc, dar nu cu capul, ci doar cu un organ minuscul, capabil de inavutire si de ametire. De aceea, nu ies eu in public, pentru ca nu vreau sa ma fac de ras, in vreme ce politicienilor nu le pasa.Dar are dreptate Radu Paraschivescu: noi i-am ales si, de cele mai multe ori, politicienii sunt construiti dupa chipul si asemanarea noastra.

Nu a fost o carte rea pentru genul ei, insa pe mine nu m-a impresionat. Cred ca toate romanele YA fantasy merg pe acelasi pattern si e greu sa iasa vreunul in evidenta cu ceva, poate sa fie prea bun. Cartea spune povestea lui Kestrel, o adolescenta rebela si inteligenta, care actioneaza impulsiv si ajunge sa plateasca consecintele, normal. Se indragosteste de Arin, dusmanul ei, si face un sacrificiu destul de mare pentru el. Pe fundalul povestii lor se desfasoara razboiul intre valorieni si herrani, razboi care aduce cu sine multe pierderi. Cam asta in linii mari. Nu pot spune ca mi-a placut ceva in mod special, dar nici nu mi-a displacut.

Incheierea perfecta pentru un an cu lecturi faine. Si inca o carte pe care am amanat prea mult s-o citesc. But now I get all the hype u0026lt;3Personajele sunt absolut minunate, Kaz si Inej sunt geniali si complicati si ii ador. Imi place cum se integreaza povestea in universul Grisha, desi e mult mai urbana si mai plina de actiune. E un roman alert, cu un protagonist care scoate mereu din palarie cele mai faine trucuri. Loved every page!