Avril are de facut mai multe alegeri. Care este mai importanta: dreptatea sau dorinta de a scapa pe cineva drag din ghearele mortii, chiar daca asta inseamna tradare? Cine are dreptate: inima sau ratiunea? Poate sa se indragosteasca de o fiinta superioara la care nici un muritor nu ar trebui sa ravneasca? Care sunt adevaratele intentii ale stapanului Infernului? 

Este o calatorie a redescoperirii de sine si a sperantei de a schimba ceva in lume, de a te lasa prada sentimentelor, de a invinge granitele mortii.
 

Lasa-ma sa vad daca am inteles... In ultimele trei zile am fost rapita de un zeu, am luat cina cu unul, am fost meditata de el, am incercat sa-i dau cu o solnita in cap si am avut doua crize de isterie.. Am omis ceva? (Avril. Partea a II-a. Capitolul 1) 

Citeste continuarea volumului: Refugiul dintre valuri
 

Fragment din cartea "Castelul din infern" de Yasmine I. Bonciu:

"Usile erau larg deschise si, langa ele, statea de paza Cerber. Toate cele trei capete ale lui erau perfect serioase si priveau cu mare atentie pe cei care intrau pe usa. El pazea ca nu cumva cineva sa se abata de la drum sau sa se intoarca, dar mai presus de toate, pazea sa intre numai cine trebuia. Nu era niciun dubiu cu privire la cine intra pe acea usa. Aveau infatisare omeneasca, dar nu erau oameni... Acele persoane erau mai transparente, hainele le aratau groaznic, iar totul la ele era in nuante de gri. Erau spirite! Acel lucru m-a izbit si m-a facut sa scap din nou lumanarea din mana. Daca aceasta imagine era adevarata, insemna ca ma aflam in mijlocul Infernului. Am inceput sa tremur convulsiv.

In coltul din dreapta jos era o inscriptie, o dedicatie de la cel care a pictat acest tablou:
„La multi ani, frate mai mare! Stiu ca nu reflecta realitatea, dar ai spus ca anul acesta vrei ceva neobisnuit!”
Inscriptia era datata cu 220 de ani in urma. Nu stiam ce ar fi trebuit sa ma socheze mai tare, tabloul sau inscriptia de pe el. Era un cadou pentru stapanul castelului, iar dupa ce vazusem in ultimele secunde, nu m-ar fi mirat daca acela ar fi fost tot Hayes, si nu un predecesor al acestuia. Daca tabloul ii era adresat stapanului actual al castelului, atunci insemna ca era mai batran decat am crezut initial. Hayes nu parea sa aiba cu o zi mai mult de fericita varsta de 28 de ani. Cu cat stateam si ma gandeam mai mult, cu atat totul devenea mai plauzibil – si cand l-am intalnit cu patru ani in urma, tot aceeasi varsta i-as fi dat-o. Oare el chiar nu imbatranea? Nu, era imposibil, i-am simtit inima batand, prin vene ii curgea sange, nu avea cum sa fie mai mult decat un simplu muritor. Spiritele din tablou nu erau muritoare, ele erau deja moarte si se indreptau toate spre un loc anume.

Eram intr-adevar in Infern, intr-un loc in care spiritele vin. De venit, vin, dar pentru ce? Singura explicatie pe care mintea mea putea sa o gaseasca era aceea ca se indreptau spre judecata. Adevarul doare, eram in lumea de dincolo! Si nici macar nu am murit!

De ce m-a adus Hayes aici? Ce voia sa demonstreze sau sa-mi arate? Aceste intrebari mi se pareau banale. Cea mai importanta intrebare pe care puteam sa o gasesc era una care zdruncina cu tarie tot ceea ce credeam ca se afla in jurul meu, si nici nu mai eram sigura pe ce lume traiesc. „Daca Hayes este nemuritor, atunci ce este el pentru acest loc? Stapanul?” Daca el era stapanul peste un astfel de tinut, atunci ce era el?!"