Fragment:

 

"Mereu erau prea multi copii in familia Chanel, mereu mai multi baieti decat fete, mai multi copii decat parale si case joase, pline de smiorcaieli.

In anul 1830 venea pe lume, la carciuma din Ponteils, un prim-nascut pe nume Joseph, la fel ca tatal lui, carciumarul. In primavara lui 1832, la inceput de aprilie, o noua nastere si un al doilea fiu. La fel ca primul, a fost dus la biserica — legea lui Dumnezeu mai intai — dupa care a fost supus legii oamenilor. Declaratia a avut loc in prezenta primarului si a doi martori, cultivatori si buni clienti ai carciumii. Parintii au declarat ca doresc sa-i dea acestui fiu prenumele de Paulin Henri Adrien. Foarte bine. Nici o opozitie. S-a notat, s-a parafat. Gata. 

Tocmai se nascuse bunicul lui Gabrielle.

In 1835, carciumarul sarbatorea o a treia venire pe lume, cea a lui Jean-Benjamin, in 1837, o a patra, cea a micutului Ernest, si in sfarsit, 1n 1841, se nastea o prima fata, Josephine. Acestea sunt numerele care figureaza in fruntea unei lungi, foarte lungi dinastii. 

Erau mereu adusi parohului din Ponteils noi Chanel la botezat. Asta pentru ca, in aceeasi perioada si cu o staruinta cu totul latina, si alti sateni cu acelasi nume, frati sau veri, zamisleau in acelasi ritm. 

Intre 1830 si 1860, au vazut lumina zilei la Ponteils nu mai putin de vreo douazeci de copii cu numele de Chanel, si deja se desluseste la ei un gust care se va perpetua, gustul pentru prenume masculine cu consonante istorice. Vreme in care, in fata acestor baieti, mai degraba inzestrati pentru aventura decat pentru munca, si al caror adevarat, unic domeniu, era dragostea; in fata acestor Chanel Marius, Chanel Auguste, Chanel Alexandre, Urbain sau Jules-Cesar, logodnicele din Ponteils, fetele brunete cu piele chihlimbarie, toate cu numele de Marie, Virginie, Apollonie, care le cadeau in mana, vor fi, de-a lungul a doua generatii, ceea ce au fost fara exceptie toate sotiile Chanel: niste victime, niste albine harnice, care si-au asumat toate rolurile stupului: regine si albine lucratoare totodata, pana la moarte. 

Suntem in 1850. Cei din familia Chanel erau mereu tributari in munca lor ofertei sau refuzului. Cu exceptia fiului mai mare, care ii va urma tatalui la tejgheaua carciumii, ceilalti, fara nici un ban, muncitori cu ziua, nu erau sub ordinele nimanui. Erau la ordinele pamantului.

Or pamantul mergea prost.

Doi dusmani se inversunau impotriva padurii de castani, doua maladii redutabile, taciunele si Endothia.

De cand era lumea lume, nu mai vazusera asa ceva! Ai fi zis ca bietii castani aveau febra. Frunzele se umflau si cadeau. O calamitate."