Cartea eveniment a anului trecut a cărei lansare a prilejuit vizita în România a autorului ei – Andrew Solomon, finalist al premiului Pulitzer şi câştigător al premiului National Book Award – şi a generat un eveniment cu un mare ecou în lumea culturală şi editorială continuă să fascineze şi să intimideze în aceeaşi măsură şi in 2015, la aproape un an de la apariţie. Este vorba de DEMONUL AMIEZII, volumul de peste 600 de pagini tradus şi publicat în limba română la Editura Humanitas (cu o prefaţă de Mircea Cărtărescu) volum pe care l-am ocolit atunci când a fost lansat, pentru că tocmai lecturasem o altă carte despre experienţa depresiei, semnată de William Styron, o mărturie la persoana I despre această boală care produce un furt identitare şi care mi se păruse concentrată şi tulburătoare. Nu neg că dimensiunile volumului lui Andrew Solomon m-au descurajat şi m-au intrigat în aceeaşi măsură, atâta timp cât autorul nu este un specialist în sănătate mentală (deşi are un doctorat în psihologie), cartea sa are întinderea unui veritabil tratat dedicat acestei patologii dar păstrează o adresabilitate largă. Cred că aproape orice cititor care va îndrăzni să dea primele pagini, cu siguranţă va rămâne fascinat şi va duce la bun sfârşit călătoria emoţională şi intelectuală pe care o propune Andrew Solomon în această lectură unică.

E vorba de o lucrare de sinteză de proporţii, greu încadrabilă care îmbină biografia, ancheta sociologică, antropologia, istoria, filosofia, psihologia, medicina dar care, în ciuda caracterului compozit complex nu oboseşte şi nu copleşeşte, dimpotrivă, te face să doreşti să pătrunzi şi mai adânc în dezvăluirea feţeleor multiple ale unei patologii controversate, cunoscută prea puţin în nuanţele sale distructive, la proporţiile sale reale de către publicul larg. Andrew Solomon abordează depresia apelând la experienţele sale personale, la infernul căderilor psihice pe care le-a traversat după moartea mamei sale (o sinucidere asistată de fapt a cărei evocare rămâne unul dintre cele mai emoţionante momente ale volumului) şi care s-au instalat într-o perioadă de aparentă acalmie biografică şi succes profesional. Este primul insight provocator pe care îl livrează volumul: acela că depresia nu e ceva ce putem contextualiza uşor , că resorturile care o activează sunt multiple şi, uneori necunoscute, deşi sunt totuşi legate de o schimbare majoră în viaţa unui individ (fie că schimbarea e negativă fie că e pozitiv㠖 căsătoria, apariţia unui copil, promovarea în ierarhia profesională). Traversând perioade echilibrate sau de prăbuşire totală (în ritm de box: doi paşi înainte, unul înapoi), apelând la o mulţime de variante terapeutice, Andrew Solomon a avut parte de mai multe căderi dureroase a căror evoluţie şi urmări sunt analizate sistematic în carte. Invetariind experienţa sa, dar şi a multor altor persoane pe care le-a cunoscut şi le-a intervievat, autorul descrie natura cumulativă, progresivă, insinuantă a bolii: de la starea de plictiseală şi lipsa de motivaţie, la temerile copleşitoare, incapacitatea de a munci, a dormi, a vorbi şi până la ideaţia suicidară.

Se discută în amănunt despre tratamentele convenţionale ale depresiei: terapia fizică (farmacologică şi electroconvulsivă), respectiv terapia conversaţională (de la psihanaliză şi până la abordările psihoterapeutice pe termen scurt) care funcţionează mult mai bine când sunt utilizate complementar şi nu competitiv, autorul trece în revistă efectele secundare ale terapiilor fizice (pe care le-a experimentat pe pielea lui) pledând însă pentru importanţa şi eficienţa medicamentelor (preţul efectelor secundare sau al suspicinilor conspiraţioniste este cu mult mai mic faţă de beneficiul adus de medicaţia corespunzătoare, urmărită şi ajustată). Dar sunt inventariate şi analizate şi alte remedii: de la dietele antidepresive, la stimularea magnetică transcraniană, la plante medicinale, privarea de somn (depresia oricum nu permite somnul profund, ci doar cel paradoxal care îi face pe depresivi să se trezească şi mai obosiţi decât atunci când s-au culcat), homeopatia, hipnoza şi chiar ritualuri tribale senegaleze (care implică berbeci şi sânge de cocoş, dansuri ritualice). Un alt capitol al cărţii vorbeşte despre categoriile de populaţie afectate de depresie: de la prevalenţa ei în mediul feminin, explicabilă atât pe baze biologice cât şi sociologice şi până la rata de suicid mai mare în rândul bărbaţilor, de la depresia copiilor şi a bătrânilor (mult mai greu de identificat), la depresia minorităţilor etnice şi sexuale (grupuri vulnerabile predispuse la a fi respinse şi a avea tulburări de adaptare) şi până la depresia integrată ca mod de viaţă în Groenlanda, un teritoriu unde oamenii trăiesc în întuneric şi frig, unde depresia se (auto)reproduce şi datorită lipsei de comunicare care e parte din cultura inuită (inuiţii consideră că e necuviincios să vorbeşti despre propriile tale sentimente, să aşezi povara propriilor dificultăţi asupra celorlalţi, depresia e pur şi simplu tolerată fără intervenţie). Andrew Solomon vorbeşte şi despre comportamentele depresivilor, despre pericolul dependenţelor: de la alcool (care, chiar dacă domoleşte anxietatea, agravează depresia), la droguri precum marijuana, cocaina (de departe cea mai distructiv㠖 epuizează rapid rezervele de dopaminăşi duce la o prăbuşire psihică greu de imaginat după dispariţia efectelor), la opiacee şi droguri de club. Un capitol întins este dedicat discuţiei despre sinucidere (un fenomen care apare, în anumite forme, chiar şi la unele specii de animale) – sunt analizate formele de suicid, aşa zisa sinucidere raţională, grupurile de risc etc. Unul dintre cele mai interesante capitole este cel care acoperă istoria depresiei, o boală cunoscută din Antichitate, elogiată sau condamnată în funcţie de curentele culturale traversate de Europa, antrenând explicativ pe rând teoria umorilor, fundamentele creştine (în perioada în care depresia primeşte şi numele de demon al amiezii) şi abia în secolul XX explicaţiile biochimice şi psihologice care au divizat lumea ştiinţifică până în ultimele decenii. Andrew Solomon discută şi despre felul în care sărăcia şi depresia se potenţează reciproc dar şi despre politicile de sănătate din SUA care mai fac încă distincţia între bolile fizice şi psihice când vine vorba de finanţarea planurilor de sînătate. Ultima parte inventariază explicaţii evoluţioniste privitoare la funcţia şi rolul depresiei (ar putea fi o formă naturală de retragere, un semnal care marchează o incompatibilitate între organism şi mediul în care trăieşte, un avertisment privitor la comportamentele periculoase). Peste toată această întreprindere de proporţii tronează încercarea autorului şi a celor cu care a stat de vorbă de a aproxima experienţa emoţională a depresiei – se apelează la multe comparaţii şi metafore plastice pentru a smulge ceva din inefabilul acestei experienţe: de la momentul în care stropii care cad din duş izbesc corpul într-un mod insuportabil, la provocarea de a învinge aerul cu furculiţa în timpul mesei, la vocea plată ca dintr-un casetofon rulând cu viteză mică şi până la faptul că fiecare pas înseamnă a te târâ prin durere imobilizat în invizibile corsete de gips.

În ciuda dimensiunilor şi a anvergurii intelectuale, atât a autorului cât şi a demersului său, cartea de proporţii renascentiste, prin caracterul ei enciclopedist rămâne totuşi un volum de popularizare, un volum care valorifică erudiţia, experienţa personală, de o onestitate dezarmantă a autorului dar care reuşeşte să îşi atingă pe deplin obiectivele propuse: acela de a pune ordine într-o tematică împrăştiată şi mai ales de de a invita cititorul la un exerciţiu unic de cunoaştere empatică. E genul rar de carte care îţi dă răspunsuri, stârneşte întrebări, care te revoltă şi te înduioşează, care te invită să ieşi din zona de confort, genul de carte care te învaţă, în acelaşi timp despre puterea şi necesitatea interventiilor dar si a ascultării şi a tăcerii.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro