Un text de referinta, care se inscrie in linia marilor eseuri dedicate iubirii de Stendhal, Ortega y Gasset sau Octavio Paz.

Patrick Suskind se intreaba de ce iubirea – care face din indragostiti niste saraci cu duhul, cand nu de-a dreptul niste brute – continua sa fie socotita cel mai sublim dintre sentimente. si inca: de ce e tema iubirii legata indisolubil de non-tema mortii? E oare dragostea o boala? Patima iubirii, ajunsa la intensitati coplesitoare, se deschide in chip firesc spre moarte? Revizitand cativa clasici ai literaturii si filozofiei, cum ar fi Platon, Goethe, Kleist, Wagner sau Thomas Mann, si aplecandu-se asupra unui mit fundamental – povestea lui Orfeu si a Euridicei (pusa, ingenios, in legatura cu episodul biblic al invierii lui Lazar) –, autorul Parfumului risca raspunsuri uneori socante, pe care le invaluie in stilul sau rafinat si tandru-sarcastic.

    Fragment din volumul "Despre iubire si moarte" de Patrick Suskind:

    “Daca iubirea e intemeiata pe reciprocitate, daca avem de-a face cu doi oameni care se iubesc, urmarile pentru mediul in care se misca acestia sunt mai putin periculoase, intrucat, in mare masura, cuplul se autoneutralizeaza. Din punct de vedere uman si etic, urmarile sunt totusi pe deplin regretabile: cuplurile de indragostiti inclina adesea spre un autism in doi (vezi cazul perechii de la cina) sau spre aroganta in doi (in cazul perechii din automobil). In ambele situatii, ei sunt ca si pierduti pentru lume — fie ca, in contopirea cu celalalt si in suficienta lor, uita de tot ce e-n jur, fie ca, orbiti cum sunt de sentimentul sublim al unicitatii legaturii lor, dispretuiesc lumea si pe toti ceilalti oameni care nu cunosc sfantul delir erotic, privindu-i astfel doar ca pe niste imbecili carora le pot arata degetul mijlociu.
    Toate acestea sunt stranii si derutante, deoarece iubirea este, dintre toate lucrurile pe care omul trebuie sa le daruiasca si care i se intampla, cel mai bun si mai frumos, si deoarece iubirea ii poate da un imbold spre cele mai fascinante si mai minunate realizari. Si atunci cum rezolvam aceasta aporie? Cum poate fi perceput si descris drept cea mai mare fericire ceea ce ne prosteste si ne poate chiar abrutiza? Este, pana la urma, iubirea doar o boala - si nu boala cea mai frumoasa, dar cea mai inspaimantatoare din cate exista? Sau este ea o otrava, caz in care doar doza decide daca efectul e unul binecuvantat sau devastator? Salveaza-ne, Socrate!
    Sufletul omului, ne spune Socrate, nu este omogen, ci alcatuit din trei parti. Socrate compara sufletul cu un atelaj, pe care ar trebui sa ni-l reprezentam asemanator unui car de lupta din vechime, cu doi cai si un carmaci. De-sigur, e nevoie de maiestrie pentru a mentine in lupta un asemenea vehicul. Parcursul devine insa o aventura primejdioasa atunci cand, cum e cazul vehiculului sufletesc, doar unul dintre cai e de vita nobila, docil si supus, celalalt fiind de soi rau, salbatic si neinfranat. Atunci cand in joc mai intra si Eros, iar sufletul alcatuit din trei parti incepe sa iubeasca si il zareste pe cel iubit, atelajul dereglat devine incontrolabil.”