"Aceasta este o poveste de dragoste", asa isi prezinta autorul romanul documentar, „dragoste intre parinti si copii, intre frati, intre indragostiti, intre prieteni, dragoste pentru viata, pentru libertate, pentru pamantul natal." Un sentiment pus la grea incercare in Al Doilea Razboi Mondial - un timp al descatusarii urii celei mai inversunate -, dar care pana la urma invinge, „pentru ca Viata triumfa totdeauna".

 

Nu aveam cu ce sa ne jucam. De aceea, mama aduna de pe strazi acele foi volante pe care le imprastiau nazistii si colaborationistii de la Vichy si, cu sfanta rabdare, ne facea jucarii... Ce ironie! Traiam inchisi intr-un dulap si ne omoram timpul cu foile volante care indemnau populatia sa-i denunte pe evreii ascunsi! - Charlotte, 8 ani
 

Romanul, rod al documentarii asidue a autorului, constituit sub forma marturiilor mai multor personaje, implicate mai mult sau mai putin direct in soarta familiei Strawczynski-Wins, reuseste sa urmareasca parcursul tragic al protagonistilor care incearca sa se puna la adapost de prigoana nazista impotriva evreilor in toata Europa si totodata sa realizeze un tablou convingator, cutremurator, al acelei epoci de noapte a mintii. Din corul vocilor abil impletite ale martorilor se remarca extraordinarul Domingo Lopez Delgado, un luptator aproape legendar, un uruguayan care, la douazeci si patru de ani, traverseaza Atlanticul sa lupte pentru libertatea altei tari, se inroleaza in Legiunea Straina si trece prin iadul fronturilor din Libia, Franta, Germania, pana la victoria finala. Si, desigur, Charlotte, fetita minunata, sensibila, inteligenta si curajoasa, ale carei amintiri constituie fundamentul intregului roman, puse la dispozitia noastra ca sa intelegem dimensiunea ororii si a dramei traite si cu speranta ca vom evita sa se repete. Speranta, de altfel, este lumina calauzitoare pe lungul si anevoiosul drum spre libertate al tuturor eroilor cartii. 

 

„Luptam in continuare", a fost singurul lucru incurajator pe care l-am putut afla. In rest, fiecare povestire era sumbra. Pe deasupra, nu stiau nimic despre familiile noastre, iar asta ne ingrijora si mai mult.

A doua zi, cu o perspectiva tot mai demoralizanta, comandantul a decis sa mute spitalul in portul Batumi de la Marea Neagra. Aceasta era o frumoasa statiune balneara, unde, de asemenea, aveau sa ajunga nenorocirile razboiului. Incercam sa pregatesc medicamentele si celelalte lucruri pentru mutare, cand, printre strigatele ranitilor si petele lor de sange care se inmulteau precum ciupercile, am vazut venind pe drum o caruta veche trasa de cai si manata de trei adolescenti de cel mult cincisprezece ani. „Ce ciudat! Ce-o fi in caruta asta veche?", ne-am intrebat. Cand ne-am apropiat, nu ne venea sa credem! Mai multe corpuri de cadeti, cu uniformele lor albe pline de sange si ciuruite de mitralii, erau ingramadite in caruta.

- Ocupati-va de ei, va rog! a strigat Nikoloz, unul dintre baieti, pe care l-am recunoscut imediat. Sunt vii! 

Noi, infirmierele, ne-am strans in jurul corpurilor cadetilor care cereau apa si tremurau de frig; toti, cu exceptia unuia, traiau inca. Un medic de la spital a condus operatiunea, dandu-ne instructiuni pentru a le acorda prim ajutor."