Cam ca atunci cand vezi destul de rar un copil ca sa fii surprins de cat de mult a crescut, lucru care inevitabil le scapa celor care-l au mereu in preajma. Acum, spre exemplu, tot balamucul de lucrari la pasajele si conexiunile autostradale care-mi complicau viata la iesirea de la agentul de inchiriere s-au transformat in retea functionala. Nimic ciudat aici, desigur, poate doar ca GPS-urile n-au apucat inca sa o introduca in sistem si m-au trimis complet in dude, de a trebuit sa ma iau dupa vechile instrumente din dotare: ochi, simt de orientare, noroc. Ce m-a surprins insa si unde vroiam sa ajung (ca doar nu o sa m-apuc sa va povestesc de autostrazi, ce dracu’!), este ca in jurul acestei masive interventii nu mai exista nicio urma a procesului, nicio cicatrice.

Tot ce-i in jur este perfect curat, sanatos, viu. De aceea totul pare sa fi fost acolo, fix asa, de cand lumea (moderna, fireste). Adica nicio gramajoara de moloz uitata, vreun copac rupt, vreo tarla lasata in paragina pe unde vor fi adastat constructorii cu organizarile lor de santier. Nimic. Cauti cu lumanarea urmarile macelului si nu vezi nimic. Iarba crescuta, campuri cultivate, pomi la locul lor, perfect aliniati sau, dimpotriva, savant nealiniati, dupa gust. Ce s-o fi intamplat cu muntii de pietris, cu betoanele si asfalturile preparate si turnate pe-acolo?

Mister. Mister pentru cineva care vine dintr-o lume in care nimic ca lumea nu se termina niciodata. In care, importanta e, eventual, doar tarlaua ta, restul duca-se. O lume unde in urma fiecarui santier raman urme pe care balariile, praful sau obisnuinta au nevoie de mult timp ca sa le astupe. In care nimic nu se inchide perfect, unde mereu pe la colturi ramane cate ceva nerezolvat, neterminat, imperfect. O lume in care lucrarile (desigur teritoriul infrastructurii rutiere este unul privilegiat, dar nu ma refer numai la asta) tind sa se eternizeze, cantonate intr-o zona gri, de santier in curs, al carui final nu-l poti estima, caci datele de pe panourile obligatorii de semnalizare sunt oricum de mult depasite. O lume care pare sa se fi nascut din si traieste inca cu semnele si cicatricile marilor santiere din anii ’80 ai celuilalt secol si pe care aproape ca nu le mai sesizam, obisnuiti de atata vreme sa le avem in preajma. Dar simt ca ele ne influenteaza, jucandu-si bine, subversiv si tainic, rolul formator.

Orasele noastre, spatiile noastre pu­blice sunt, generic vorbind, copiii fenomenului „casa poporului”. Ele poarta adica in ADN violenta arbitrara a construitului fara de grija, dezinteresul pentru cel de langa, dezinvoltura criminala. Cate dintre marile santiere ale epocii al carei urmas este lumea noastra s-au teminat curat, corect, fara cicatrici si rani adanci? Eu, unul, nu prea stiu. Atentia pentru vindecare, pentru cicatrizare corecta, estetica nu facea parte din preocuparile vremii. Mai degraba nevindecarea, rana deschisa, supuranda, cangrena erau metodele cu care se lucra, in scopul permanentizarii starii de asediu asupra societatii ce caracterizeaza orice regim despotic. Intre timp, desi regimul se va fi schimbat, stilul inca prea putin.

Noii actori ai edificarii au reusit sa recicleze metehnele epocii vechi, facandu-le sa supravietuiasca nefiresc, intr-o lume din care acoperirea ideologica a disparut. Demonii construitului iresponsabil nu au fost exorcizati la vreme si nu s-au desprins niciodata de fiinta stilului de lucru autohton. si daca ma revolta imperfectiunile si balariile care umplu spatiile reziduale sau adiacente oricarui santier nu este pentru ca as avea ceva cu plantele plebee, ci pentru ca vad in ele semnul incapacitatii noastre de a evo­lua. De a depasi egoismul inept al celui pentru care nu exista celalalt, pentru care orasul, lumea este doar o juxtapunere de curti inchise, de spatii ce nu se vor amesteca niciodata. Tot mai multe bucati de spatiu sunt definitiv compromise de aceasta atitudine nascuta din aroganta criminala a actului totalitar pe care s-au altoit egoismul si lacomia noii ordini economice. Iar violenta noii atitudini este atat de mare, incat nimic nu-i rezista: natura, spatii urbane, monumente istorice sau terenuri virgine. Nici macar sufletele. De aceea ma surprinde dureros normalitatea proceselor de constructie din alte tari unde democratia nu e doar maimutarita superficial, ci traita autentic.

Chiar si acolo orice noua edificare este, inainte de orice, un act violent. Violenta fondatoare, fara doar si poate, dar totusi violenta in raport cu ordinea existenta. Numai ca lumea ajunge sa accepte violenta, intruziunea fortata in ordinea lucrurilor tocmai datorita promisiunii unei ordini superioare. A unui lucru mai bun. Mai frumos, mai util. Iar acolo promisiunile sunt respectate. Lucrul bun apare, se manifesta, suferinta spatiului este redusa la minimum, cicatrizarea este aproape perfecta. Urmele sunt atat de greu de sesizat incat uneori nici memoria nu mai functioneaza.

Problema spatiului nostru nu este doar ca violenta este cotidiana, ubicua, permanenta, ci mai ales ca promisiunea binelui viitor care sa o justifice nu este decat rareori respectata. Iar daca acceptarea benevola a suferintei nu se poate manifesta decat in orizontul sperantei, chiar si speranta se poate narui odata cu constientizarea mistificarii…