In Invata sa traiesti, Luc Ferry ne spune povestea filozofiei. Nu este vorba de o istorie exhaustiva a gandirii filozofice, ci de relatarea a cinci momente importante din evolutia acesteia, ilustrate prin explicarea marilor viziuni asupra lumii.

Scriitorul pare ca se adreseaza unui tanar cititor confruntat pentru prima data cu universul sistemelor filozofice care au marcat devenirea culturala a umanitatii. Ce este filozofia? La ce serveste ea? Aceste intrebari sunt insotite de prezentarea principalelor etape ale gandirii filozofice occidentale. Autorul deplange faptul ca filozofia a ajuns cu timpul o „materie“ de studiu, nemaifiind o scoala de intelepciune si o disciplina de viata, ca in Antichitate.

Pentru un neofit, probabil ca paginile cele mai interesante sunt cele consacrate antinomiei dintre filozofie si religie. Luc Ferry face efortul de a se apropia de un tanar discipol imaginar si pare preocupat de faptul de a fi inteles fara sa fie nevoit sa recurga la simplificari facile. Alaturi de el, filozofia isi pierde caracterul obscur si intimidant.

Pentru ca toti ne nastem, crestem, ne indragostim, ne casatorim, iubim, inselam, facem copii, divortam, plangem, uitam si iertam. Pentru ca suntem singuri sau impreuna, pentru ca suntem parinti sau copii, pentru ca ne pasa de cine suntem, de cei din jur, si mai ales pentru ca fiecare dintre noi are o familie pe care o iubeste si vrea sa o protejeze.

O colectie intima de sfaturi, probleme si solutii pentru fiecare membru al familiei; o familie cu adevarat fericita.
Fragment din cartea "Invata sa traiesti" de Luc Ferry

"III. INTELEPCIUNEA: O DOCTRINA A MANTUIRII PRIN IUBIRE, CARE NE PROMITE, IN SFARSIT, NEMURIREA PERSONALA

    Miezul doctrinei crestine despre mantuire e direct legat de revolutia teoretica prin care s-a trecut de la conceptia cosmica la aceea personala a logosului, adica a divinului. Cele trei trasaturi caracteristice ale doctrinei decurg nemijlocit din noua teorie. Dupa ce o voi expune pe prima, iti vei da seama ce puternice erau argumentele cu care doctrina crestina a mantuirii a invins-o pe cea a stoicilor.
    Prima trasatura: daca logosul, divinul, e intrupat intr-o persoana, cea a lui Hristos, providenta isi schimba intelesul. Ea inceteaza sa mai fie, ca la stoici, un destin anonim si orb, si devine o atentie personala si binevoitoare, comparabila cu aceea a unui tata pentru copiii lui. Prin insusi acest fapt, mantuirea pe care o putem spera daca ne conformam nu ordinii cosmice, ci poruncilor acestei persoane divine, va fi si ea personala. Crestinismul ne promite nemurirea individuala, si nu un fel de vesnicie anonima si cosmica, in care nu suntem decat un mic fragment inconstient dintr-un tot care ne inglobeaza si ne depaseste cu totul.
    Aceasta cotitura cruciala este minunat descrisa in a doua jumatate a secolului al II-lea d. H. (mai precis, in anul 160), intr-o scriere a primului Parinte al Bisericii, Sfantul Iustin. E vorba de un dialog cu un rabin, probabil Tarfon, pe care Iustin il cunoscuse la Efes. Uimitor la acest dialog e faptul ca e scris intr-un mod incredibil de personal pentru acea vreme: desigur ca Iustin cunoaste perfect filozofia greaca si se straduieste sa raporteze doctrina crestina a mantuirii la operele lui Platon, Aristotel si ale stoicilor. Lucrul cel mai captivant e ca el povesteste cum a „testat" diferitele doctrine ale mantuirii pagane (azi am spune „laice", nereligioase), cum si de ce a fost, pe rand, stoic, adept al lui Aristotel, Pitagora, apoi un infocat sustinator al lui Platon, inainte de a deveni crestin.
    Marturia sa e deci nespus de pretioasa pentru a putea intelege cum percepea un om din acea vreme doctrina crestina a mantuirii, in comparatie cu cele pe care le elaborase filozofia pana atunci. Cred ca e util sa-ti spun in cateva cuvinte cine era Iustin si in ce context a scris acest dialog. "