O prima parte a volumului de fata trateaza despre filosofia medievala tarzie, marcata, din punct de vedere teoretic, de redescoperirea lucrarilor lui Aristotel si de aparitia „nominalismului” (via moderna, prin contrast cu via antiqua a ganditorilor „realisti”). Pe fundalul disputelor doctrinare, al intolerantei religioase si al discordiei dintre puterea ecleziastica si puterea seculara, ganditorii de la finele Evului Mediu se disting, la nivelul tabloului general, prin faptul ca au spulberat idealul de sinteza al filosofiei cu teologia – prin care s-a remarcat via antiqua –, contribuind astfel la separarea ratiunii de credinta si, implicit, a reflectiei filosofice de „adevarul revelat”, fara ca validitatea acestuia din urma sa fie contestata in vreun fel. 

Tot o „redescoperire” constituie si centrul de greutate al gandirii renascentiste: redescoperirea naturii. Daca aristotelicienii si nominalistii Evului Mediu au pus bazele autonomiei filosofiei in raport cu teologia, gandirea renascentista, prin stradania ei de a cerceta si formula legile care guverneaza natura, a contribuit la separarea stiintei de teologie si de filosofie. Dar atat nominalismul, cat si filosofia naturii au fost in aceeasi masura indatorate convingerilor de ordin religios: primul, intrucat considera ca adevarurile credintei sunt de netagaduit, chiar daca nu pot fi demonstrate; cea de a doua, intrucat nu ar fi fost posibila in lipsa ideii fundamentale ca natura este creatia lui Dumnezeu, prin urmare este vrednica de a fi studiata.