Vorbeam cu cineva din bookstagram zilele astea și mi-a zis că a observat un tipar la cititori: celor care le-a plăcut O viață măruntă o să le placă automat și Istoria Secretă și Sticletele. Eram pe-atunci pe la pagina 100 din muntele ăsta de carte și a fost acum aproape trei zile. Azi am terminat-o și sunt buimacă, mă dor oasele, îmi țipă venele de pe frunte. 800 de pagini care-au zburat nu știu când, știu doar că Donna Tartt a construit în cartea asta un imperiu.

Descrierea unui an de colegiu american, prin ochii celui mai modest social din cei ( initial) 6 prieteni, pe care-i leaga dragostea pentru greaca veche si stima pentru profesorul lor de exceptie. Numai ca sub impletitura de suprafata, compusa din de ore de scoala, vizite la parinti, betii dese, consum de droguri usoare, ceva sex, care -i leaga tot mai mult pe cei sase prieteni, mocneste ceva mult mai grav. Iar responsabilitatea colectiva ce apare, si care initial parea sa-i solidarizeze in acceptarea raului comis, ajunge, in final, sa destrame tesatura de suprafata si sa aduca o victorie, in lipsa, a profesorului ce i-a respins prinabandon. Un roman ce pune in evidenta responsabilitatea varstei tinere in fata destinului implacabil, ce nu poate fi sfidat, precum in tragediile antice

Prima scriere a Donnei Tartt nu a fost mai prejos decât Sticletele. Mi-a plăcut modul în care a însuflețit fiecare personaj precum şi sentimentele contradictorii care se zbat în sufletele tuturor. O adevărată operă de artă construită din mii de cuvinte.

Cu The Secret History, mi s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Începutul mi-a plăcut mult de tot: încă de la primele rânduri afli despre moartea unui personaj, ceea ce face ca restul cărții să fie un fel de cronică a unei morți anunțate (cam la fel ca Tot ce nu ți-am spus, de Celeste Ng). Și tot la fel ca în Tot ce nu ți-am spus, povestea cu iz de roman polițist se dovedește a fi mult mai mult: o analiză psihologică fină a personajelor, un tablou al societății americane în anii '70, inclusiv a vieții de student cu tot ce presupunea ea: alcool, droguri, petreceri, sex, prietenii trainice și aventuri de-o noapte, și, mai presus de toate, explicarea și consecințele punerii în practică a unei filosofii de viață dionisiace. Dar să le luăm pe rând.

Este un roman fascinant, complex, un thriller de excepție.

Istoria secreta este un roman remarcabil - convingator si elegant, dramatic si ludic, un adevarat clasic contemporan. Donna Tartt a descoperit o inima a intunericului impietrita si infioratoare, demna de tragedia greaca; un roman alert si plin de tensiune... un thriller care da de gandit. Merita citit.

O carte de Donna Tartt pe care o vânam de mult timp. Prima mea experiență cu Tartt a fost „Micul prieten”, la fel de complexă ca „Istoria secretă”. În ciuda vârstei personajelor, „Istoria secretă” rămâne un roman psihologic extrem de bine construit pe care, odată început, îți e greu să îl lași din mână . Prin intrigile țesute în gașca lui de prieteni, Henry ne trimite cu gândul Conchis din Magicianul de John Fowles. După părerea mea, Tartt, Bellow și Roth reprezintă triunghiul perfect al literaturii postmoderne americane.

O carte deosebită! Am citit "Sticletele" de la aceeași autoare de curând și intenționăm să achiziționez cartea în limba engleză, așa că am fost foarte fericită când am auzit că a apărut traducerea, chiar dacă nu e într-o ediție prea aspectuoasă ( tip carte de buzunar, deși cu un număr mare de pagini, copertă subțire). Povestea are o intrigă deosebită, personajele sunt bine conturate și ideile sunt deosebite, așa cum mă așteptam de la Donna Tartt. Atmosfera misterioasa și trimiterile la antichitate și filozofie au de asemenea un rol important, cauza crimei fiind ideea filozofică în sine, având desigur urmări neobișnuite. Recomand cu drag!