Asa s‑a auzit, din mai toate piepturile, zilele acestea cand am sarbatorit 100 de ani de existenta a Romaniei adunate in granitele ei firesti (cu exceptia Basarabiei).Lumea s‑a bucurat, s‑a rugat, a mers la parada militara, a comentat cele vazute. Mai ales copiii, dragii de ei, au fost cei mai fericiti! Li se citea in ochi entuziasmul, curiozitatea, dorinta de a intelege cat mai mult. Iar dupa toate evenimentele din ziua de 1 Decembrie, tot omul s‑a dus acasa. Obosit, infrigurat, dar cu inima voioasa, s‑a asezat la masa. Aici a aparut marea dilema: ce mananc, ce beau? Desigur, intrebarea si‑au pus‑o doar crestinii asumati, acele minimum 4 milioane de romani care tin postul Nasterii Domnului. Din fericire, anul acesta – fiind si sambata – a fost dezlegare la peste (nu si la vin, ca nu scria). Insa, bunaoara in 2004 sau in 2010, Ziua Nationala a cazut intr‑o miercuri in care calendarul de atunci stabilea sec: zi de post! Si exemplele pot continua…

 

Imaginati‑va: soldatii de la parada, inghetati bocna, ajung in cazarmile lor unde ii asteapta un pahar de vin sau de tarie (pe care nu‑l beau, ca e post; pot sa bea un ceai sau apa), o supa calda (pe care nu o mananca, deoarece sigur are carne), o portie de sarmale grase (de care nu se ating, e proteina animala) si la final un desert pe care il ignora, desigur. Asa ar trebui sa procedeze un soldat crestin, tinand rigoarea randuielilor. Nu te joci cu sfintele canoane, nu negociezi masura postului. Insa acel suflet de om, inghetat si cu bucuria unei datorii implinite, ce mangaiere poate avea mancand (separat, eventual) doar un snitel din soia, o zacusca sau un mar? La fel atatia altii, milioane de romani, care s‑ar bucura pana la capat in acea zi, trebuie sa‑si dramuiasca entuziasmul in jurul unei ciorbe de legume si a unei portii de varza. Si cu o cana mare de apa alaturi. Desigur, se poate si asa, dar totusi…? In realitate, cred si stiu ca multi crestini gusta din cele „interzise” in acea zi, tinand isonul familiilor si prietenilor care vad in asta, pe buna dreptate, un moment al comuniunii.

 

Iar acum vine intrebarea fireasca: nu ar putea exista o forma de pogoramant prin care in aceasta zi a bucuriei, indiferent cand ar cadea in timpul saptamanii, sa se lase la latitudinea fiecarui crestin (dupa inima si ravna omului) daca posteste sau nu, insa pacatul culinar al acelei zile sa nu‑i fie socotit cu asprime daca nu se infraneaza asa, intocmai ca la carte? In definitiv, e doar o zi… Dar nu e una oarecare!

 

Ma iertati, Prea Cucernici si Prea Cuviosi Parinti! E doar gandul unui crestin slab de inger, insa foarte fericit ca e roman…"