În ciuda faptului că e printre cei mai indragiti și mai căutați scriitori contemporani, nu am îndrăznit până acum să mă apropii de cărțile lui Filip Florian. Ca de obicei popularitatea și mai ales aprecierea aproape unanimă din partea criticii și a cititorilor, funcționează ca un factor intimidant, descurajant pentru mine. Când vine vorba de a citi un scriitor atât de popular, e ca și cum nu aș mai avea mare lucru de descoperit, nu aș mai putea construi vreo anticipare în raport cu lectura, e ca si cum aș fi pus mai degrabă în postura de a confirma (cel mai probabil) un verdict care s-a dat înainte (pe bună dreptate probabil). Cu cât am auzit și am citit mai mult despre Degete mici, Zilele regelui sau Băiuțeii, cu atât parcă m-am abținut mai abitir de la a le parcurge (ce efect paradoxal are uneori documentarea excesiva). Însă odată cu apariția ultimului roman al lui Filip Florian, lucrurile s-au schimbat. Nu am dat deocamdată peste prea multe recenzii iar autorul a ales să nu scrie pe coperta a IV-a a cărții nimic despre romanul său (așa cum sugera într-un interviu, Filip Florian preferă să nu repovestească ceea ce deja a povestit… chiar dacă oamenii n-or să se sature vreodată de povești). În aceste condiții m-am putut apropia de volumul lui Filip Florian cu acea nesiguranță și curiozitate pe care mi-o doream. Toate bufnițele s-a dovedit a fi un fel de bufniță pentru mine, a cărei prezență și mister le intuiam, mai degrabă decât le percepeam distinct.

Romanul împletește două povești de viață: cea a lui Luci, un băiat care își trăiește ultimii ani ai copilăriei la finele anilor 90 și cea a lui Emil Stratin, un intelectual tăcut și misterios care se mută de la București într-un orășel de provincie de la munte. Cele două personaje se întâlnesc atunci când Emil îl scapă pe Luci dintr-o încurcătură (așa cum se va dovedi, Luci e un mare neastâmpărat, plin de imaginație) cu mecanicul telefericului. Adus în casa sexagenarului, departe de a primi un perdaf, vreo apostrofare, Luci are parte de ceai, miere, fotografii și o invitație neobișnuită de a petrece timpul cu tăcutul salvator. Fără să îi fie niciodată clar de ce Emil l-a ales ca vizitator regulat, ca tovarăș de companie, Luci își împarte timpul între năstrușniciile pe care le întreține cu prietenii săi și universul pe care îl descoperă acasă la bătrânul său vecin. Provenind dintr-o familie simplă, cu un tată meșteșugar care nu se de in laturi de la un paharel (sau chiar mai multe) și o mamă cicălitoare și aspră, Luci nu își dramatizează condiția și nu pare frustrat de ceea ce trăiește (dimpotrivă, întâmpină totul cu voioșia, imaginația și inocența vârstei) dar află un refugiu afectiv și o deschidere spre o lume nouă și necunoscută în casa lui Emil: o biografie amară dar și delicii culturale (de la cărțile lui Twain sau Vian și până la piesele lui Joplin și Mozart). Dincolo de această alfabetizare aparte și inedită la care participă, Luci își petrece timpul căutând comori în pădure, sărind în râul umflat de dezgheț, descoperind pasaje secrete și bând șampanie în castelul din apropiere. Chiar și când e pedepsit de părinți, să nu iasă din casă, Luci găsește resurse în propria imaginație de a transforma bucătăria într-o scenă de concerte sau un birou de investigații.

Alături de bătrân Luci pare să se simtă în largul său (deși nu îl înțelege pe deplin), îi povestește tot și îl însoțește în acel loc tainic dintr-o poiană, unde la ceasul amurgului, cei doi merg să intalneasca bufnițele. Însuși Emil pare a fi o bufniță aparte, ba chiar zeul bufnițelor: deși este o prezență impunătoare, sofisticată, are atâtea de spus, Emil nu șoptește prea des multe lucruri și preferă să trăiască izolat. Amintirile sale se dezvăluie în caietul pe care tot curiozitatea copilărească a lui Luci le dezvăluie. Povestea lui Emil este de fapt povestea mai multor generații: a părinților, a bunicilor, a familiei care a prins raidurile aeriene asupra Bucureștiului, din anii 40 dar și instalarea comuniștilor de mai târziu. Spre deosebire de copilăria lui Luci, traversată doar de întâmplări amuzante și aventuroase, copilăria lui Emil e marcată de loviturile grele date de istorie, de contradicțiile aduse de vremuri tulburi (prima dintre acestea este contradicția dintre a merge cu o Pobeda neagră și a fi mândru că ești fiul învățătorului – așa cum va afla Emil, aici este vorba de o contradicție atâta timp cât tatăl său urma să fie arestat tocmai de oamenii care îl aduceau pe Emil acasa cu mașina). Tatăl lui Emil, dar și bunicul vor fi asupriți de regim și vor supraviețui închisorilor comuniste: primul ajunge un taciturn îngrijorat, cel de-al doilea, chiar și ruinat fizic, rămâne un vorbăreț și un optimist, ca și când vorbitul i-ar ține de foame și de frig (bunicul giuvaiergiu rămâne una din figurile cele mai memorabile și mai frumoase ale romanului). Emil va traversa toate etapele ascensiunii dictaturii proletariatului: de la chiriașii nepoftiți (care, în mod ironic, trezesc bucuria de a fi laolaltă a familiei), la giganții de cărămizi și beton construiți pe locul vechii livade, la poveștile crunte despre detenția la Râmnicu Sărat, la Gherla și mai apoi, la munca pe brânci, la normele imposibile și la lozincile imbecile, din vremea în care Emil ajunge să lucreze pe șantierele patriei. În ciuda căsniciei frumoase și pătimașe pe care o trăiește șa început cu Lia (o perioadă în care dificultățile existențiale sunt puse între paranteze), în ciuda faptului că va avea o fiică, Emil se va înstrăina de cei care trebuiau să fie apropiați, până într-acolo încât, chiar și după căderea regimului comunist, va rămâne un singuratic. Deși Emil îl salvează, în primă fază pe Luci, cititorul va ajunge să se întrebe dacă nu cumva favorul va fi întors de tânărul aventuros, spre finalul romanului.

Povestea lui Florian Filip este de o sensibilitate profundă, de o decență și un bun simț care încântă, fără să pare deloc artificiale sau depasite (chiar și scenele de amor sunt surprinse cu multă delicatețe), mai ales dacă ținem cont de firescul barbarului, cotidianului și vulgarului în romanele contemporane. Deși evocă, în detalii memorabile, în cea mai mare parte, două copilării, separate de mai bine de 50 de ani și ar putea fi citit cu aceeași pasiune de orice puști care nu mai are răbdare să citească Cireșarii, romanul lui Filip Florian, vorbește subtil despre puterea trecutului și a istoriei, prin acele referiri din titlu și din roman la păsările de noapte numite bufnițe. La fel ca bufnitele, trecutul pare să aibă un statut înșelător (ca un nor schimbător, cu o mulțime de nuanțe și contururi), uneori ambivalent: când înfricoșător, când încântător sau dulce-nostalgic. Indiferent de cât de bine îl discernem, de cât de apropiat ne este, de cum știm să îi vorbim, să îl invocăm, trecutul și memoria rămân să ne dea târcoale, să ne bântuie sau să ne încânte, după caz. La fel și istoria (care e forma de expresie notabilă a trecutului) impartaseste caracterul ambivalent al pasarilor de noapte, dezvaluindu-se in cele doua povesti de viata , prin acea dubla trasatura a unei monede: “are fata si revers, pe o parte e un evantai care te racoreste in toiul zadufului, care te ajuta sa respiri, pe dos e o bila de popice care, demult i-a izbit pe unii in plin, spulberandu-i, iar pe altii i-a atins prin ricoseu, clatinandu-i si daramandu-i”.

Va asteptam impresiile voastre la editia aniversara a Clubului de Lectura de la Libraria St O Iosif, pe 15.12.2012 la ora 17, cand vom vorbi despre romanul TOATE BUFNITELE (Editura Polirom, 2012) chiar cu autorul acestuia, Filip Florian.

TOATE BUFNITELE – Filip Florian – Editura Polirom, 2012

Sever Gulea pentru blog.libris.ro