Pe cel mai popular site dedicat filmelor, anume imdb.com, pe primul loc în topul celor mai bune pelicule din toate timpurile (după votul publicului) tronează, de mai bine de zece ani aceiași ecranizare a lui Frank Darabont, după nuvela lui Stephen King, The Shawshank Redemption. Niciun alt film, indiferent de gen sau de regizor nu a reușit să depășească aprecierile populare ale lui The Shawshank Redemption. Este povestea unui om care, fără să fie vinovat, este închis într-un penitenciar, timp de aproape 20 de ani, este povestea unui om care alege să-și păastreze demnitatea și integritatea până la capăt și să nu renunțe la speranță, la a-și recâștiga drepturile și a afla compensații pentru tot ce a pătimit, prin forțe proprii și într-o manieră elegantă și spectaculoasă în același timp. Probabil povestea triumfului spiritului uman, al prieteniei, al sensului speranței într-un context al nedreptății, al ipocriziei, al tragediei este motorul principal al catharsisului pe care l-au trăit majoritatea spectatorilor după ce au vizionat filmul lui Darabont (nu contest faptul că și jocul actorilor dar și regia au contribuit din plin la realizarea acestui efect). Este o poveste cu un happy-end, cu oameni care îmbătrânesc frumos, cu personaje capabile să simtă și să savureze gustul libertății, să rămână onești și umani, chiar și după ani și ani de zile de detenție. Cumva, prima oară când am citit cartea lui Aleksandr Solenițân, O zi din viața lui Ivan Denisovici, apărută inițial în regretata colecție a Editurii Humanitas, Cartea de pe Noptieră, am trăit emoții similare cu cele pe care le-am avut când am vizionat filmul lui Darabont.

Acțiunea nuvelei lui Soljenițân se desfășoară în 1951 și se concentrează, așa cum sugerează și titlul pe o zi trăită de Ivan Denisovici Șuhov, un simplu deținut într-un lagăr din Siberia. Fără să evidențieze vreo calitate deosebită, Ivan Denisovici este de fapt un simbol pentru generațiile care au suferit de pe urma deciziilor arbitrare ale regimului totalitar din URSS. Motivul prezenței sale în lagăr este aproape irelevant și fantasmagoric: acuzat de trădare, imediat după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Ivan Denisovici (cel care a luptat ca biet soldat în marea conflagrație din anii 40) cântărește că misiunea de spionaj pentru care a fost incriminat rămâne o enigmă nu doar pentru el, dar cel mai probabil și pentru anchetatorii săi. Trimis în stepele golașe, în zonele părăsite, unde zăpada sticlește în bătaia lunii, în închisorile crunte din Siberia, Ivan Denisovici își duce în spate, fără să se gândească prea mult la ziua de mâine, condamnarea care i s-a pus în spate. După cine știe câte luni de detenție, Șuhov devine un ins perfect adaptat și experimentat rutinelor de lagăr. Rutine care se dovedesc provocatoare și amenințătoare în fiecare zi: de la felul în care citești temperatura de afară în tavanul dormitorului, la simularea de la infirmerie în încercarea de a scăpa de o zi de lucru în ger. De la raționalizarea codrului de pâine (căptușeala hainei devine un adevărat univers încăpător și variat al micilor gustări sau al obiectelor găsite într-o zi de muncă), la adunatul lemnelor pe ascuns pentru a compensa. De la susținerea unui ritm de lucru care să regleze temperatura corpului, la gestionarea percehzițiilor la intrarea și ieșirea din lagăr, în drum spre locul de trud㠖 toate acestea sunt strategii esențiale supraviețuirii și rămânerii în anonimat. Lagărul sovietic este un loc în care alții gândesc pentru tine, în care oricând poate apărea cineva să te înhațe de gât, în care corespondența e verificată, pachetele venite de afară taxate de gardieni, în care trebuie să te opintești si să iei ce ți se dă iar cel mai de preț bun pe care îl poți avea rămâne prevederea. Sunt lecții învățate și desfășurate pe tot parcursul cărții, de către Ivan Denisovici.

Despre liberate, despre speranță, despre disidență poate fi vorba? Prea puțin: după luni și luni de detenție, protagonistul nu mai știe dacă vrea sau nu să fie în libertate: deși, așa cum ne amintește povestirorul, la început Șuhov visa din suflet în fiecare seară și număra zilele scurse, dar cu timpul s-a plictisit să tot viseze și să aștepte. Cu toate acestea nu avem de a face cu un personaj înfrânt: tocmai prin vigoarea cu care își asumă sisific destinul, prin pragmatismul său temperat, Ivan Denisovici impresionează. Sigur, spre deosebire de Andy Dufresne, protagonistul din amintitul film The Shawshank Redemption, Ivan Denisovici nu este o figură remarcabilă, nu are preocupări intelectuale, nu înființează o bibliotecă, nu instruiește tineri furioși dincolo de gratii și nu se salvează pe o plajă din Mexic, după o fugă elegantă și bine pusă la punct. Cartea lui Solenițân nu are cosmetică holywoodiană, este lipsită de cadență cathartică bine asamblată, de evadări pline de suspans. Cu toate acestea ziua obișnuită a lui Ivan Denisovici emoționează cititorul la fel de mult, prin faptul că și în cartea lui Soljenițân avem de a face cu un triumf al umanității: de data aceasta, prin mijloace mai mărunte și mai puțin specatculoase decât în filmul lui Darabont, însă este vorba de o victorie certă fără îndoial㠖 Ivan Denisovici este un erou ale cărui calități inaparente, se dezvăluie prin contrast cu comportamentele altor deținuți: Șuhov reușește să își ducă la bun sfârșit ziua fără să fie slugarnic, criminal, fără să își ducă echipa de lucru la pierzanie, fără să fure hrana, fără să atenteze la sănătatea celorlalți. Cumva, Ivan Denisovici nu doar supraviețuiește în lagăr, ci supraviețuiește decent, supraviețuiește ca om și nu ca animal zdruncinat de cutremurul istoriei.

O zi din viața lui Ivan Denisovici este cartea care a denunțat, înainte de celebrul Arhipelag Gulag, sistemul închisorilor sovietice. Dincolo de valoarea istorică, cartea lui Soljenițân evocă și astăzi, la fel de convingător, o scânteie de umanitate într-un ocean de negură, mizerie și suferință.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro