Este un autor cât se poate de popular, poveștile sale au făcut înconjurul pământului, atât în forma edițiilor tipărite, dar și sub forma ecranizărilor care au fost recompensate cu premii, dacă e să amintim doar VÂNĂTORUL DE ZMEIE sau SPLENDIDA CETATE A CELOR O MIE DE SORI. De ani buni, creațiile autorului de origine arabă sunt disponibile și în limba română, publicate de Editura Niculescu. Deși nu am avut ocazia să citesc nici măcar unul din aceste titluri populare, m-am hotărât în cele din urmă să parcurg ultima carte tradusă a lui Khaled Hosseini, ȘI MUNȚII AU ECOU care a fost la un pas să fie aleasă pentru discuții de participanții la Clubul de Lectură de la Librăria Șt.O.Iosif Brașov. Ratând acest titlu la Clubul de Lectură, m-am reîntâlnit însă cu cartea lui Hosseini la Schimb de Cărți Brașov, unde mi-a fost recomandată cu căldură.

Povestea debutează într-o atmosferă pe deplin arabă: cu o parabolă în care un bărbat sărac este despărțit de unul din băieții săi, predat ca ofrandă unui div (un fel de monstru). După această despărțire tragică pe care tatăl nu o poate accepta, părintele pleacă să se confrunte cu divul, urmând să afle însă că fiul său trăiește, alături de alți copii într-un mic paradis. Aici se naște o dilemă morală: e mai bine ca tatăl să își ia fiul înapoi spre a-l reuni cu familia săracă sau e mai bine să îl lase să trăiască în acel mic paradis, departe de cei dragi? Hosseini oferă practic, prin această parabolă, dilema de fond a întregului eșafodaj narativ pe care îl desfășoară mai târziu. Este vorba de povestea unei familii afgane, întinsă pe mai bine de 50 de ani care urmărește destinele mai multor generații și personaje. La fel ca în parabola care deschide romanul și în narațiunea lui Hosseini are loc, încă de la început, o ruptură brutală familială: în Afganistanul anilor 50, Pari este despărțită de fratele ei Abdullah, prin inițiativa tatălui care o lasă pe fată în grija unui cuplu bogat de la Kabul (familia Wahdati). Romanul abordează apoi, într-o manieră aparent aleatoare, destinele mai multor personaje legate, prin numele de familie sau prin contribuția directă la evoluția acestei povești. Unele capitole detaliază povestea familiei Wahdati, un mariaj nefericit în care lipsa unui moștenitor o face pe Nila Wahdati să se abandoneze unei existențe ușoare, cu petreceri și divertisment mai degrabă european decât oriental. Intrarea lui Pari în familie va schimba însă raporturile dintre soți iar Nila își va părăsi alesul, împreună cu noua sa fiică, pentru a ajunge în Europa, la Paris. În paralel cititorii pătrund în povestea lui Nabi, afganul plecat de la sat pentru a reuși la oraș, fratele fostei mame vitrgee a lui Pari, cel care va înțelege nefericirea Nilei dar va căuta până se va apropia de finalul vieții să înlesnească reîntâlnirea dintre Pari și fratele ei Abdullah. Povestea lui Markos, grecul care va ajunge să locuiască la Kabul și să se intersecteze, prin alegerea reședinței cu istoria familiei lui Pari va muta atenția cititorului spre insula Tino din Grecia, pentru a reîntoarce apoi firul narativ principal spre capitala Afganistanului contemporan. În vreme ce aceste capitole refac, printr-un puzzle narativ complicat pe alocuri, povestea despărțirii și reîntregirii unei familii, o parte din capitolele cărții construite de Hosseini, în jurul unor personaje episodice vin să întărească și să evoce evoluția atmosferei și imaginii Afganistanului din anii 50 și până astăzi: povestea lui Parwana (mama vitregă a lui Abdullah și Pari), a lui Gholam și Adel (copiii care, prin întâlnirea lor, vor produce de fapt o ciocnire între două perspective profund diferite asupra Afganistanului ultimelor două decade), a lui Timur și Idris (antreprenorii care își clădesc afacerile pe ruinele unei alte lumi) întăresc portretul unui spațiu supus unei dinamici violente, a unei căutări fără de sfârșit care transformă Kabulul într-un loc pe cât de nesigur (orașul în care au loc 1000 de tragedii pe metru pătrat) pe atât de fermecător, în culisele sale inaccesibile vizitatorului obișnuit.

Labirintică și provocatoare (cititorii vor avea de reconstruit firele narative și se vor simți provocați de abundența punctelor de vedere care străbat clasele sociale, timpurile și continentele), pe de o parte un portret nostalgic dar și dureros al Afganistanului ultimei jumătăți de secol, cartea lui Khaled Hosseini vorbește însă și de puterea și rolul legăturilor familiale, de capacitatea lor de a trezi emoții, de a umaniza, chiar și atunci când nu mai pot oferi triumf și nu mai pot recupera pierderi ireversibile, într-un secol al dezbinării și al uitării. În acest sens, nu întâmplător autorul stăruie adesea asupra imaginiii munților afgani – acele siluete opace de uriași care veghează asupra locuitorilor, acele veritabile metafore ale rezistenței memoriei în fața trecerii timpului.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro