„Avem de-a face cu un roman de tip traditional, o compozitie polifonica amintind de generatiile anterioare de scriitori americani din Sud, de la Carson McCullers si Harper Lee pina la Flannery O’Connor si chiar Truman Capote. Micul prieten e o carte nemuritoare, ce te cucereste prin maiestrie si migala. Sintem absolut convinsi ca va ajunge sa fie citita si de generatia nepotilor nostri.” (Detroit Free Press)
Fragment:

" Intinsă pe jos, pe gresia rece din baie, cu uşa încuiată pe dinăuntru şi cu un stilou ţinut în echilibru deasupra carnetului de cecuri al tatălui său, Harriet se gândi o clipă, concentrată, înainte de a începe să scrie. Imita foarte bine scrisul mamei ei şi chiar şi mai bine pe cel al tatălui ei, dar la mâzgăleala lui săltăreaţă nu-şi putea permite să ezite nici un moment: odată ce punea stiloul pe hârtie, trebuia să continue rapid, fără să se mai gândească, pentru că, în caz contrar, scrisul părea neîndemânatic şi chiar fals. Scrisul de mână al lui Edie era însă mai elaborat — semeţ, de modă veche şi graţios în extravaganţa sa iar majusculele, pe care le trasa cu multă măiestrie, erau greu de imitat în mod fluent, aşa tricât Harriet trebuia să lucreze încet, făcând permanent pauze, ca să se mai uite la o mostră cu scrisul acesteia. RezultatuI era, mă rog, acceptabil şi, deşi reuşise să-i păcălească pe unii, nu îi ieşea tot timpul, iar pe Edie n-a păcălit-o niciodată.
Stiloul lui Harriet plană deasupra liniei goale de pe cec. Muzica de la Umbrele întunecate, care-ţi dădea fiori, tocmai incepuse să plutească prin aer, strecurându-se prin uşa inchisă a baii.
Plata se face către: Clubul local Alexandria. Harriet completă în mare viteză, impetuos, cu scrisul lăbărtat şi neglijent al tatălui său. O sută optzeci, de dolari. Urmă apoi semnătura marelui bancher, partea cea mai uşoară. Harriet respiră uşurată, cu un oftat prelung, şi cercetă din nou cecul. Arăta destul de bine. Acestea erau cecuri locale, emise de banca oraşului, aşa încât extrasele de cont veneau la casa lui Harriet, nu la Nashville. Când banca o să se returneze cecul anulat, ea, Harriet, o să-l scoată frurnuşel din plic şi o să-l ardă şi nimeni n-avea să afle nimic. Până acum, de când Harriet îndrăznise prima oară să încerce acest şiretlic, îşi însuşise peste cinci sute de dolari (câte-un pic, câte-un pic) din contul tatălui ei. Oricum, el îi era dator — aşa considera fata şi, dacă nu i-ar fi fost teamă că şi-ar fi putut nărui întregul sistem, l-ar fi lăsat falit cu mare bucurie.
„Cei din familia Dufresnes sunt oameni reci", spunea mătuşa Tat. „Intotdeauna au fost aşa, reci. Şi nici nu mi-au dat impresia că ar fi extrem de cultivati.
Harriet era de acord cu această afirmatie. Unchii ei din partea familiei Dufresnes erau toti mai mult sau mai putin asemănători cu tatăl ei: vânători de căprioare, sportivi, inşi ce vorbeau prea tare şi prea dur, cu vopsea neagră vârstându-le părul incăruntit, variatiuni îmbătrânite ale modelului Elvis Presley, burti mari şi ghete cu elastic pe laterală. Nu citeau cărti, făceau glume grosolane, iar ca maniere şi preocupări nu erau decat la o singură generatie distantă de tărănie. Harriet o intâlnise singură dată pe bunica ei Dufresnes: o femeie iritabilă, cu margele rozalii din plastic şi colanti, care locuia în Florida, intr-un condominiul cu uşi glisante de sticlă şi nişte girafe de staniol ,, tapet. Odată Harriet a mers să stea cu ea o săptămână — timp în care aproape că şi-a pierdut mintile de plictiseală, intrucat bunica Dufresnes nu avea permis de bibliotecă şi nu detinea nici o carte, cu exceptia biografiei tipului care infiintase lantul hoh lier Hilton şi o carte ieftină intitulată Un texan se uită la LBJ. bunica o scoseseră din sărăcia rurală a comitatului Tallahatchi, fiii ei, care i-au cumpărat un apartament comunitate pensionari din Tampa. Bunica trimitea acasă la Harriet o cutie de,grepfruturi de fiecare Crăciun. Altfel, primeau foarte rar vesti de la ea.
Cu toate că Harriet simtise în mod clar raca pe care Edie si surorile ei o aveau fata de tatal ei, nu-si dadea seama cat de prounda era aceasta râcă. El n-a fost niciodată un sot sau un tata atent, şopteau ele, nici măcar când Robin era în viată. FeluI in care le ignora pe fete era oribil. Felul în care îşi ignora sotia era oribil - mai ales după ce fiul lor murise. El pur şi simplu a ontinuat să-şi vadă de serviciu, ca de obicei, nici măcar nu şi-a luat câteva zile libere de la bancă şi s-a dus într-o expeditie de vanatoare în Canada la mai putin de o lună după inmormântarea fiului său. Nici nu era de mirare că mintea Charlottei nu mai este cum era, de vreme ce avea o jale de bărbat ca el.
- Ar fi fost mai bine dacă pur şi simplu ar fi divortat de ea, zicea iritată Edie. Charlotte e încă tânără. Şi mai e şi tânărul acela amabil, Willory, care tocmai a cumpărat o proprietate lângă Glenwild ...el e din Delta şi are ceva bani...
- Bun, şopti Adelaide, dar Dixon trimite destui bani.
- Ce vreau eu să spun este că ar putea să-şi găsească pe cineva mult mai bun.
— Şi ce vreau eu să spun, Edith, este că n-aduce anul ce aduce ceasul. Nu ştiu ce s-ar întâmpla cu micuta noastră Charlotte şi cu fetele ei dacă Dix n-ar câştiga bine.
— Ei bine, da, zise Edie, spui tu ceva aici.
— Uneori mă întreb, continuă Libby cu o voce tremurătoare, ,dacă am făcut bine că n-am încurajat-o pe Charlotte să se mute la Dallas.
Existaseră multe discutii pe tema aceasta după moartea lui Robin. Banca se oferise să-l avanseze pe Dix dacă se muta în Texas. După câtiva ani el încercase să le convingă pe toate să se stabilească într-un oraş din Nebraska. Iar mătuşile nu numai că n-au încurajat-o pe Charlotte şi pe fete să plece, dar au fost copleşite de panică în ambele dăti, iar Adelaide, Libby şi chiar Ida Rhew au plâns săptămâni în şir numai la idee. Harriet suflă peste semnătura tatălui său, cu toate că cerneala se uscase. Mama ei completa tot timpul cecuri pe contul acesta - aşa îşi plătea şi facturile dar, după cum descoperise Harriet, nu tinea socoteala cheltuielilor."