„Am fost cucerit de farmecul sangeros al acestei carti. Farmec: textul se desfasoara prietenos, direct, obtinand adancimea fara afectare metafizica, fara abuz analitic. Sangeros: un sondaj in «banalitatea» cruzimii, in «firescul» aiuritor al inumanitatii, in misterul cotidian al raului. Slavenka e in acelasi timp tandra si intransigenta, intelegatoare si nemiloasa. Nu ramane in alb-negru, dar nu cade niciodata in cenusiu. Suita de portrete pe care o ofera echivaleaza cu o intreaga biblioteca de etica sau de filosofie a istoriei.“ - Andrei Plesu

„Invitatie la reflectie asupra destinului puterii, ideilor si pasiunilor umane in secolul lagarelor de concentrare, cartea Slavenkai Drakulić ne ajuta sa intelegem fenomenele de rinocerizare atat de specifice universului totalitar. Cartea arata ca justitia poate sa deschida drumul catre o asumare a trecutului in a carei absenta vechile instincte pot reveni, in forme probabil modificate, insa nu mai putin periculoase.“ - Vladimir Tismaneanu
    Fragment din volumul "N-ar face rau nici unei muste" de Slavenka Drakulic:

    „In cladirea tribunalului din piata Churchill de la Haga miroase a vopsea proaspata. Un tanar imbracat in salopeta alba zugraveste alene holul de la intrare care altfel este pustiu si are doi pereti laterali de sticla. In stanga este usa care duce la birourile tribunalului, incadrata de un detector de metale si, fireste, de un politist. Vreau sa ajung in sala numarul trei unde se desfasoara procesele lui Miroslav Kvocka, Dragoljub Prcac, Milojica Kos, Mladjo Radic si Zoran Zigic; toti sunt acuzati de ucidere si tortura in lagarele de la Omarska si Keraterm in Bosnia. In partea de sus a scarii de marmora se afla un al doilea detector de metale. Dupa ce trec de el (reportofoanele si camerele foto sunt interzise in interiorul tribunalului), urc pe o scara metalica ingusta pana la sala trei, la usa careia se afla alt politist. Sala e destul de mica si impartita in doua de un perete de securit. In spatiul rezervat publicului au loc vreo o suta de oameni pe scaune incomode de plastic albastru. Exista doua ecrane de televizor in fiecare colt. Nu seamana cu salile de tribunal din filme sau din serialul de televiziune L.A. Law, cu lambriurile lor de lemn de culoare inchisa. Sala aceasta arata mai curand ca o sala de asteptare a unui spital: aseptica, cu mobila simpla, functionala, cu mocheta gri si cu o lumina puternica de neon care da oamenilor un aspect palid si bolnavicios.
    Ma asez in randul intai fiindca vreau sa vad bine. De fapt, as putea sa ma asez oriunde pentru ca astazi eu constitui tot publicul. Sunt putin surprinsa — intrarea este libera — dar se pare ca nu exista prea mult interes pentru dezbaterile zilnice ale proceselor. Mi s-a spus ca uneori vin studenti la drept si rude ale acuzatilor, ziaristii insa nu apar decat la inceputul unui proces si cand se pronunta o sentinta. Atunci de abia reusesti sa te strecori inauntru. Acum ii am in fata pe cei trei judecatori care stau pe un fel de podium; acuzatii si avocatii lor se afla in stanga mea iar avocatii acuzarii in dreapta. Acuzatii pot vedea publicul prin peretele de sticla; ne separa doar cativa metri. Probabil ca peretele de sticla a fost pus pentru a-i apara de un posibil atac. Impresia mea este, insa, ca ma apara pe mine de oamenii periculosi din spatele lui.
    Asa ca stau si ma uit la cei cinci acuzati. Sunt atat de obisnuiti. Dar la ce ma asteptam? Sa aiba coarne? Urechi ascutite? La urma urmelor, erau politisti obisnuiti, in afara de Zigic, care era taximetrist. Interesant ca el este singurul care pare periculos, poate fiindca este mai voinic decat ceilalti patru."