De la început până la final, ipotezele date drept scorneli, insunările care nu par acoperite de nimic, bănuiala ridicată la rang de unic principiu existențial (nefiind niciodată prea exagerată), obsesia probelor incontestabile care nu apar – generează un spațiu al „irealului” a cărui singură relație cu realitatea, cu adevărul, presupune deformare și manimatare. Totuși, jocul la care recurge Eco nu este unul gratuit, căci pistele inventate pe principiul lui „ca și cum” nu sunt și imposibile. Ba din contră, par verosimile, cititorul ajungând chiar să se întrebe „Și dacă a fost chiar așa?”. Plimbările prin istoria și prin politica Italiei implică, o dată cu viziunea critică, și întrebări, suspiciuni care, dacă nu au drept răspunsuri soluțiile din mintea personajelor, își pot avea totuși altele decât cele oficializate în timp. Și vorbim despre Mafie, despre fascism și despre evrei, despre Moussolini în special (o poveste întreagă se naște pornind de la cadavrul acestuia), sau despre NATO, despre asasinarea lui Iulius Cezar, despre spionii orientali… Indiferent că sub reflector regăsim paranoia personajelor sau ipotezele legate de evenimente politice majore, din paradigma adevărat-fals nu se poate ieși. Între real și plăsmuit nu se pot despărți apele.