Cel mai citit roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt, adaptat de autor atat pentru scena, cat si pentru marele ecran.

Oscar are zece ani si traieste intr-un spital. Chiar daca nimeni nu are curajul sa i-o spuna in fata, baiatul, bolnav de leucemie, stie ca va muri, iar razboiul lui impotriva tuturor izbucneste inocent, patimas si deznadajduit. Singura care-i intra in voie este Tanti Roz, o infirmiera batrana, neintrecuta in nascocit povesti moderne, adevarate lectii de viata, in care nici binele, nici raul nu sunt absolute si nimic nu e asa cum pare la prima vedere. Ea ii da copilului ideea sa traiasca fiecare zi ca si cum ar fi zece ani si-l invata sa-i scrie epistole lui Dumnezeu ca sa se simta mai putin singur. Cu Tanti Roz pe post de ghid intr-o viata traita fast-forward, Oscar parcurge, printre rasete si lacrimi, itinerarul emotionant al tuturor varstelor si experientelor umane imbogatite de imaginatia lui, care umple spatiile albe si imbraca realitatea in vesmantul miracolului. Astfel, baiatul ajunge sa-si traiasca adolescenta alaturi de prieteni, sa se indragosteasca la tinerete, sa se casatoreasca la maturitate cu prima iubire, sa o piarda si, in cele din urma, sa regaseasca dragostea la apusul unei vieti ca o lumanare care arde la ambele capete.

Carte recomandata de Bogdan Aron in cadrul proiectului Libris, "Oameni si carti".

Fragment:

"Dragă Doamne-Doamne,

Astăzi am fost adolescent, şi n-a prea mers bine. Ce grozăvie ! Am avut o mulţime de probleme cu prietenii mei şi cu părinţii, totul din cauza unor fete. În seara asta, nu-mi pare deloc rău că am împlinit 20 de ani, pentru că mă gândesc că, uf, ce-a fost mai greu a trecut. Pubertatea ? Nu, mulţumesc. O dată mi-a ajuns !
Să-ţi atrag atenţia mai întâi, Doamne-Doamne, că n-ai venit. Azi am dormit puţin, cu toate problemele astea de adolescent, deci în mod normal n-as fi avut cum să te ratez. Şi-apoi, repet, dacă, mă prinzi moţăind, zgâlţâie-mă un pic. 
Când m-am trezit, Tanti Roz era deja acolo. La micul dejun, mi-a povestit despre luptele ei cu Pieptoasa, o luptătoare belgiană, care înfuleca trei kile de carne crudă pe zi şi o stingea cu un butoi de bere; se pare că arma cea mai puternică a Pieptoasei era respiraţia urât mirositoare, din cauza combinaţiei carne-bere fermentată, care le răpunea din prima pe adversare. Ca s-o învingă, Tanti Roz fusese nevoită să improvizeze o nouă tactică: să-şi pună o cagulă stropită cu parfum de lavandă, pentru care a primit porecla de Călăul din Carpentras. Ea zice şi-acum că pentru lupte îţi trebuie muşchi şi-n creier.
— Tu pe cine iubeşti mai mult şi mai mult, Oscar ?
— Aici, la spital ?
— Da.
— Pe Jumară, pe Einstein, pe Popcorn.
— Şi dintre fete ? 
Intrebarea asta m-a blocat. N-aveam chef să răspund. Dar Tanti Roz aştepta, şi în faţa unei luptătoare de renume internaţional nu prea poţi să te prosteşti mult timp.
— Peggy Albăstrea.
Peggy Albăstrea suferă de boala albastră. Locuieşte în penultima cameră din capătul coridorului. Zâmbeşte frumos, dar nu vorbeşte aproape deloc. Parc-ar fi o zână care se odihneşte puţin în spital. Suferă de o chestie gravă, boala albastră, o problemă cu sângele, care ar trebui să ajungă la plămâni şi nu ajunge şi colorează dintr-odată toată pielea în albăstriu. Aşteaptă o operaţie, ca să devină din nou roz. Eu zic că e păcat, Peggy Albăstrea mi se pare foarte frumoasă aşa cum e, albastră. Imprăştie atât de multă lumină şi linişte în jur, încât când te-apropii de ea parcă intri într-o biserică."