Ismail Kadare are un stil foarte personal de a scrie, ca o confesiune făcută unui prieten apropiat sau niște pagini de jurnal, din care nu lipsesc ironia și, mai ales, autoironia, ceea ce face lectura foarte plăcută și amuzantă pe alocuri. Această carte o are ca personaj central pe mama lui, care nu se încadrează în tiparele obișnuite de mame din literatură, ci este descrisă ca o ființă eterică - o păpușă de hârtie, pe care autorul nu reușește să o înțeleagă niciodată pe deplin, o ființă misterioasă, care nu își impune voința, ba chiar trăiește cu teama de a fi îndepărtată de către el. Deși textul nu este scris cu patetism, spre sfârșit, reușim să ne dăm seama cât de puternice sunt sentimentele autorului față de cea care i-a dat viață și să observăm o paralelă între relația sa cu mama și relația sa cu patria-mamă, Albania, care este nelipsită în cărțile sale.