Fetitei mele i s-a parut o carte foarte amuzanta, usor de citit si captivanta. Are scris mare si aerisit, ilustratii frumoase si e foarte potrivita pentru copiii care sunt la primele lecturi de întindere mai mare. În acest volum (care este al doilea din serie), Ella - personajul principal - începe si ea sa faca vraji impreuna cu mama ei zana sau pe ascuns, ceea ce duce la o multime de incurcaturi si situatii amuzante, care starnesc rasul micilor cititori.

Mi-a plăcut tare mult aceasta carte. Nu mai citisem Amelie Nothomb de mulți ani și uitasem ce simț al umorului, ce ironie fină și ce dialoguri spumoase au romanele ei. Saturnine este o fată de douazeci si cinci de ani care devine colocatara unui aristocrat spaniol din casa căruia în ultimii ani au dispărut misterios 8 femei. Ea știe acest lucru și intră în jocul lui de seducție fără teamă, convinsă că nu poate pierde. Regulile jocului sunt simple: Saturnine are voie să facă ce dorește în casa lui don Elemirio, să meargă unde dorește, cu excepția uneia dintre încăperi: camera obscură. Dacă va intra în această cameră fără permisiunea lui, va suporta consecințele. Dar pare că Saturnine nu cade în plasa lui Elemirio la fel de ușor ca femeile de dinaintea ei, iar deznodământul este chiar neașteptat.

Sincer, aș fi preferat stilul de până acum al Camillei Lackberg, unde un personaj bun luptă pentru pedepsirea unui personaj rău, unde chiar dacă sunt prezente nuanțe de gri, este totuși clar cine reprezintă Binele și cine Răul și totul se aseamănă unui basm, cu final previzibil și morală.

Am dezvoltat o fascinație pentru Katherine de Aragon, care este cunoscută ca prima soție a regelui Henric al VIII lea, cea care a fost înlăturată pentru ca regele să își împlinească pasiunea nebună pentru Anne Boleyn. În acest roman totuși, privim lumea prin ochii unei Katherine adolescentă, care are în spate o copilărie trăită la granița civilizațiilor catalană și maură, în tovărășia unor mari învățați și având ca reper figura puternică a mamei sale, Isabel de Castilla. Prințesa a sosit in Anglia pentru a se căsători cu fratele mai mare al lui Henric al VIII lea, Arthur și a fost întâmpinată de o cultură total diferită și de un rege (Henric Tudor) lipsit de respect și maniere. Vă las să descoperiți voi povestea căsătoriei celor doi tineri și toate întâmplarile care duc la deznodământul cunoscut. Este o parte interesantă a istoriei și descoperim în Katherine de Aragon un personaj care impresionează prin voința ei de fier și credința neclintită și în același timp ne bucurăm de o lectură plăcută, care curge foarte ușor.

Tracy Chevalier a izbutit încă o dată să mă trimită înapoi în timp, de această dată în perioada de după Primul Război Mondial, când oamenii începeau să se vindece de traume și reînvățau să trăiască, fără să bănuiască ce poate aduce după sine reușita Partidului Nazist de a obține numirea lui Hitler în postul de cancelar german. Acesta este însă doar contextul istoric, accentul cărții cade în schimb asupra „femeilor de prisos”, adică acele domnișoare care din cauza faptului că au murit atât de mulți bărbați pe câmpul de luptă, nu își puteau găsi un soț în acele vremuri în care căsătoria era văzută de cei mai mulți oameni ca unicul scop în viață al unei femei. Povestea lui Violet - o femeie necăsătorită de 38 de ani, care și-a pierdut fratele și logodnicul în război, iar mai târziu și tatăl și care după ani mulți de suferință începe să își construiască o viață pe cont propriu - ne dezvăluie diferite ipostaze ale femeii din acea perioadă istorică, care nu se încadrează în tipar: femeia necăsătorită - care este tolerată și privită cu compasiune; femeia care iubește o altă femeie - care este marginalizată și persecutată; femeia care face un copil în afara căsătoriei - care este renegată și blamată; femeia (excepțională) care reușește pe cont propriu, impune respect și își folosește toată influența în scopul Binelui. După ce părăsește casa părintească, Violet descoperă pasiunea de a broda și lumea brodezelor care vor să lase ceva palpabil în urma lor și pe măsură ce modelele ei prind formă și culoare, în același mod, pas cu pas, are loc si transformarea ei, renașterea: trăiește o iubire imposibilă, învață să fie tolerantă, să aibă curaj, să lupte pentru ceea ce își dorește și să trăiască după propriile norme, indiferent de consecințe.

Mi-a plăcut tare mult această carte, deoarece nu știam multe lucruri despre cultura și istoria chineză. Literatura asiatică are un ritm aparte, este nevoie de răbdare pentru că este foarte descriptivă, dar merită. Datorită poveștii Orhideei - cu ascensiunea ei de la o fată născută într-o provincie foarte săracă, care urma să se căsătorească cu un văr pentru a-și salva familia din situația materială extrem de grea, dar care alege în schimb să participe la un concurs în urma căruia se alegeau concubinele împăratului Hsien Feng, pe care reușește să îl treacă și mai târziu, prin tot felul de trucuri, intrigi și mită, îi atrage atenția împăratului și devine mama copilului său, ajungând astfel împărăteasă - am aflat foarte multe lucruri despre Orașul Interzis si tradițiile chinezești. Nu este scrisă ca o poveste romanțată, totul este descris foarte realist și putem trage cu ochiul la ceea ce se află în spatele unei poziții atât de râvnite și invidiate, ce înseamnă cu adevărat să fii cea mai puternică și bogată femeie din China.

Cartea urmărește firul unei investigații începute odată cu dispariția unei fetițe, Bella, care îl vizează pe Glenn, un bărbat dependent de pornografie infantilă. Personajul principal este însă soția lui Glenn, aparent genul de consoartă supusă, care este alături de el pe tot parcursul anchetei care durează câțiva ani. Toată lumea care a urmărit cazul și mai ales mama fetiței dispărute dorește să știe dacă soția îl bănuia pe Glenn că ar fi fost vinovat, dacă a ascuns ceva polițiștilor, dacă a luat și ea parte la ceea ce a făcut soțul ei și speră că un interviu luat după moartea acestuia va răspunde tuturor întrebărilor și în special a acesteia: unde este Bella?

Dacă v-a plăcut "Grădina uitată", vă va plăcea cu siguranță și această carte. Intriga este dată de niște scrisori pe care le găsește o jurnalistă de 25 de ani, în care Ivy, o fată care a rămas însărcinată fără a fi căsătorită în jurul anilor '50, imploră ajutorul tatălui copilului ei pentru a o scoate din instituția unde a fost trimisă de către familie pentru a naște și a-și da pruncul spre adopție. Cartea se desfășoară în două planuri, trecutul - cu tot ce trebuie să suporte Ivy din partea măicuțelor catolice care patronează căminul - și prezentul - cu încercarea jurnalistei Sam de a descâlci firul poveștii lui Ivy și ce s-a întâmplat cu ea și cu copilul său - și toate acestea sunt dezvăluite treptat, într-un stil atractiv, cu suspans, întorsături de situație și tot ce trebuie ca să te țină cu sufletul la gură până la final.

Nu știu dacă ani de terapie ar fi reușit să stoarcă din mine atâtea lacrimi câte a reușit acest roman, am plâns de la început până la sfârșit. Este scris minunat, pe cel mai duios ton posibil, așa cum o mamă îi citește o poveste unui copil. Este despre dragostea copilului față de mama, care este tot universul lui, care orice ar face, la oricâte abuzuri l-ar supune, rămâne cea mai importantă ființă din viața lui și el tânjește după ea clipă de clipă, cu fiecare celulă din corp. Nimic nu poate diminua dragostea lui pentru ea. Este o carte despre dragoste maternă și ce înseamnă pierderea unui copil. Este o carte despre boală mintală, tradiții, credințe, ritualuri, despre abuz și efectele sale ireversibile. În fine, este o carte despre dragoste, despre felul în care aceasta vindecă și dă viață și, în același timp, despre felul în care ea distruge și chiar ucide. Este răscolitoare, răvășitoare și scrisă într-un stil cum nu am mai întâlnit până acum.

Ismail Kadare are un stil foarte personal de a scrie, ca o confesiune făcută unui prieten apropiat sau niște pagini de jurnal, din care nu lipsesc ironia și, mai ales, autoironia, ceea ce face lectura foarte plăcută și amuzantă pe alocuri. Această carte o are ca personaj central pe mama lui, care nu se încadrează în tiparele obișnuite de mame din literatură, ci este descrisă ca o ființă eterică - o păpușă de hârtie, pe care autorul nu reușește să o înțeleagă niciodată pe deplin, o ființă misterioasă, care nu își impune voința, ba chiar trăiește cu teama de a fi îndepărtată de către el. Deși textul nu este scris cu patetism, spre sfârșit, reușim să ne dăm seama cât de puternice sunt sentimentele autorului față de cea care i-a dat viață și să observăm o paralelă între relația sa cu mama și relația sa cu patria-mamă, Albania, care este nelipsită în cărțile sale.

M-a prins destul de tare această carte, care este construită în jurul ideii de monument natural care are o energie aparte şi exercită o fascinaţie bizară asupra oamenilor, care îi atrage şi le creează o stare de transă. Povestea este spusă din perspectiva unei fetiţe de 11 ani, Siss, a cărei nouă prietenă dispare subit şi urmăreşte toate trările acesteia de după acest eveniment traumatizant. Am citit-o aproape pe nerăsuflate pentru că m-a făcut foarte curioasă unde duce acţiunea, care este deznodământul poveştii, care este secretul pe care prietena ei a vrut să i-l spună înainte de dispariţie, dar nu a mai avut curaj. La terminarea cărţii, am rămas cu senzaţia că i-a lipsit ceva ca să fie cu adevărat memorabilă şi, din acest motiv, nu i-am dat toate cele 5 steluţe, dar a fost o lectură plăcută şi antrenantă.

Aceasta nu este „încă o carte despre Holocaust” care mizează pe o reacție emoțională din partea cititorului, deși autorul a stat trei ani în lagărul de la Auschwitz și a scris volumul de faţă în urma acelei experiențe, ci este mai degrabă o radiografie a schimbărilor psihologice prin care au trecut prizonierii de la intrarea în lagăr și până la reintegrarea și dezamăgirile de după întoarcerea acasă. Este o analiză a tuturor manifestărilor care par anormale în condiții obișnuite de viață, dar care sunt firești în condiții excepționale, o analiză atât a prizonierului care găsește un sens în ceea ce i se întâmplă și suportă cu demnitate cât și o analiză a prizonierului care își pierde speranța și curajul și se dezumanizează.

Această carte mi-a dat un impuls să încep să îmi notez câteva citate, ceea ce până la urmă înseamnă că şi-a atins scopul, pentru că orice gest care te aduce mai aproape de ceea ce îţi propui sau îţi revitalizează entuziasmul care are în mod firesc şi momente de cădere, este binevenit. Mi-a plăcut tonul destul de modest al autorului, care în mod vădit este un om credincios, iar în carte face referire destul de des la voinţa divină şi, de asemenea, face trimiteri la fragmente din Biblie (nu au fost deranjante pentru mine, deşi nu sunt un creştin practicant, pentru că nu sunt inserate ca propovăduire, ci curg natural în discursul unui om care crede şi practică aşa ceva). De asemenea, mi-a plăcut faptul că acesta nu vede succesul ca pe un scop în sine, ci ca pe un beneficiu care vine firesc în urma atingerii unui scop mult mai important decât banii sau puterea şi care aduce după sine un anumit grad de responsabilitate.

Tracy Chevalier este una dintre autoarele mele preferate de romane de atmosferă.

Este o carte poliţistă foarte faină, prima dintr-o serie excepţională (Fjallbacka) - vă spuns precis, pentru că nu m-am putut opri până nu le-am citit pe toate. Te prinde acţiunea, te ataşezi de personajele care apar pe tot parcursul seriei şi care, în paralel cu rezolvarea crimelor, au o viaţă personală tumultoasă şi se confruntă cu propriile drame.

Pe mine această carte m-a făcut să înțeleg că există mai multe forme de exprimare a iubirii și că uneori faptul că celălalt nu se manifestă la fel ca tine, nu înseamă că te iubește mai puțin, ci e ca și cum ați fi pe frecvențe diferite. Dacă tu te folosești de cuvinte să spui că iubești, altcineva se poate folosi de gesturi sau îți comunică ce simte făcând anumite lucruri pentru tine.

Nu am citit multă vreme Stephen King dintr-o prejudecată - aveam impresia că toate cărțile de acest gen au multă acțiune și prea puțină substanță. Când, în urma recomandărilor unor oameni dragi, am cedat și i-am dat o șansă, am regretat doar că nu am făcut-o mai devreme. În afară de modul în care te prinde acțiunea cărții, care e un horror moderat (nu te ține treaz noaptea de frică), Stephen King are un fel de a contura personajele extraordinar, îți trasează felul de a fi și de a simți al protagonistului la fel de clar precum vezi fiecare mușchi și tendon de sub piele când privești o sculptură genială. Pur și simplu savurezi cartea asta, atât este de bine scrisă încât e un deliciu de la cap la coadă.

Este exact genul de carte pe care o citește cu plăcere un introvertit în sensul că nu e genul clasic de literatură motivațională cu multe cuvinte și conținut puțin, ci este foarte bine documentată științific, argumentată și la obiect.

Scrisă într-un stil milităresc, succint și la obiect, aceasta este una dintre puținele cărți motivaționale care mi-au plăcut și pe care le-am citit până la sfârșit fără efort.

Mărturisesc faptul că am început să citesc cartea atrasă fiind doar de titlu, fără să știu care este cuprinsul ei. Când mi-am dat seama că subiectul nu era unul preferat de mine, și anume o biografie a unui artist, mai exact a lui Michelangelo Buonarroti, întinsă pe aproximativ o mie de pagini, era prea târziu, deja mă subjugase. Nu aș fi crezut că o să citesc pe nerăsuflate o carte despre dragostea lui Michelangelo pentru sculptură, venerația cu care atingea marmura, felul în care se manifestă geniul creator și modul în care îți stăpânește viața. Poate a ajutat și faptul că pentru mine cartea a fost revelatoare în ceea ce privește timpul și locul în care a trăit, atmosfera epocii renascentiste și greutățile cu care s-au confruntat artiștii acelor vremuri. Cu siguranță, ulterior, am privit altfel operele lui Michelangelo, în special Pieta, care și-a câștigat un loc aparte în sufletul meu, poate și datorită acestei cărți. Fiecare dintre aceste o mie de pagini merită citită.

Aceasta este una dintre cărțile de care m-am îndrăgostit. Îmi place foarte mult îmbinarea de magie, religie, misticism, superstiție... granițele dintre ele sunt atât de fine și uneori (sau mai degrabă deseori) nu mai știi unde începe una și unde se termină cealaltă. În perioada Inchiziției, tot ce nu era înțeles, era considerat ca fiind lucru diavolesc și trebuia înlăturat sau exorcizat. Dar atunci când trăiești o dragoste pentru o ființă umană mult mai mare decât cea pentru divinitate, care te mistuie, te obsedează, te transformă? Este permisă o astfel de iubire în această lume, în aceste timpuri?

Pentru că am citit-o în adolescență și m-am regăsit foarte mult în ea la momentul respectiv, îi dau cărții 5 stele. Mie mi s-a părut o carte de o sinceritate șocantă, este un gen total opus cărților de tip telenovelă scrisă, unde se dramatizează foarte mult niște lucruri banale și personajele bune au parte de un sfârșit fericit al poveștii. Aici, dimpotrivă, personajele sunt puse în situații de viață foarte dificile, și exact ca în realitate, unii reușesc să facă față durerii și pierderii, iar alții nu sunt suficient de puternici și se pierd pe ei în tăvălugul emoțiilor. Nu există personaje pozitive și personaje negative, ci oameni care trec prin experiențe frumoase sau dificile, fiecare trăindu-le în felul său. Am rămas după terminarea romanului cu acea senzație că îmi va lipsi, că m-am atașat de personaje, așa cum se întâmplă cu cărțile bune, așa că o recomand.

Cel mai mult mi-a plăcut stilul în care este scrisă cartea, care curge ca o poveste. Detaliile sunt redate cu atâta finețe, încât parcă ai avea un tablou în față, care ți se dezvăluie printr-o pereche de ochi inocenți, care parcă abia descoperă lumea.

Până să citesc această carte, nu am știut că se poate scrie atât de frumos. Este genul de carte la care savurezi fiecare frază, care te pune pe gânduri și te subjugă prin măiestria cu care sunt folosite cuvintele.

Acest roman face parte din seria Fjallbacka a Camillei Lackberg, dar volumele sunt scrise în aşa fel încât au înțeles citite împreună, dar şi separat. Este o carte polițistă, plină de suspans şi piste false, dar şi amuzantă pe alocuri datorită discrepanței dintre felul în care se văd unele personaje şi felul în care sunt de fapt percepute de cei din jur. Mi-a plăcut faptul că personajul principal, polițistul, nu este prezentat ca un supererou, ci este uman, cu frici şi nesiguranțe, care nu îl împiedică însă să îşi facă treaba foarte bine. Talentul autoarei de a menține viu interesul pentru personajele care revin in toate volumele este cheia dependenței care te împinge să vrei neapărat să pui mâna şi pe următoarea carte din serie.

Este unul dintre puținele volume pe care mi-am propus să le recitesc cândva şi aceasta este cea mai mare laudă pe care o pot aduce unei cărți. Este genul acela de literatură rusă clasică, în care timpul curge altfel decât în zilele noastre, pentru care trebuie să ai răbdare şi o stare anume pentru că este o lectură care te poartă spre interiorul tău, te face să îți pui întrebări şi să afli răspunsuri despre tine: "cuvântul scris pune în ordine lumea".

Isabel Allende are un stil minunat de a scrie şi de a creiona personaje cu imparțialitate, descriindu-le la fel de firesc şi calitățile şi defectele, având un fel de toleranță părintească față de greşelile pe care le fac acestea, pe care le prezintă mai degrabă ca pe nişte evenimente normale de viață. În "Casa spiritelor" originile ei sud-americane sunt evidente datorită îmbinării neobişnuite între religie şi spiritism, misticism şi superstiție şi, mai presus de toate, un simț practic care preia controlul în momentele în care spiritualitatea nu îşi are locul. Este istoria unei familii spusă din diferite perspective, o sumă de poveşti care sunt ca piesele de puzzle ale unui portret de familie.

O carte foarte frumos scrisă, cu un subiect pe nedrept considerat mai puţin interesant decat Holocaustul, şi anume Marea Epurare, adică eliminarea din Uniunea Sovietică a tuturor acelor "elemente" care ar fi putut reprezenta un pericol cât de mic pentru dictatura lui Stalin, ceea ce a presupus măsuri ca arestul la domiciliu, deportarea sau execuţia celor vizaţi.