„Fiind doar un caine, n-am luat parte la tot ce s-a intamplat. N-am fost primit in spital si n-am fost de fata la discutiile acelea purtate cu voce joasa. Nu l-am vazut pe doctorul cu halat si tichie albastra exprimandu-si soptit parerile si temerile. Subliniind indiciile pe care ar fi trebuit sa le fi observat noi cu totii, explicand misterele functionarii creierului. Nimeni nu mi-a povestit. Nu mi s-a cerut nici macar o data parerea. De la mine nu voiau altceva decat sa-mi fac nevoile afara la comanda si sa ma opresc din latrat cand mi se cerea.

Eve a ramas mult timp in spital. Saptamani in sir. Pentru ca Denny nu reusea sa aiba grija de mine si de Zoe si s-o viziteze pe Eve la spital ori de cate ori era posibil, s-a hotarat ca era mai bine sa inceapa sa-si faca un program si sa renunte la stilul nostru neplanificat de viata de pana atunci.

La sfarsitul zilei de munca, Denny o lua pe Zoe de la gradinita si se intorcea acasa sa pregateasca cina, in vreme ce fetita se uita la desene animate. Dupa cina, imi dadea de mancare si o ducea pe Zoe in vizita la Eve. Dupa care se intorceau, iar Denny ii facea baie, ii citea o poveste si o punea la culcare. Sfarsiturile de saptamana erau petrecute in cea mai mare parte la spital. Nu era o viata prea vesela. Plimbarile mele erau putine, iar cele in parcul pentru catei — inexistente. Denny si Zoe nu-mi acordau prea multa atentie. Dar, de dragul sanatatii lui Eve, eram dispus sa fac acest sacrificiu. Mi-am jurat sa nu fiu tocmai eu roata care face pana.

Dupa doua saptamani petrecute in acest stil, Maxwell si Trish s-au oferit s-o tina pe Zoe la ei la sfarsit de saptamana, ca sa-i dea lui Denny ocazia sa-si mai traga sufletul.”