„In „Refuz fularul alb”, poetul si omul Marius Ianus face un extraordinar tur de forta, psihologic, de limbaj, de credinta, in numele propriei salvari, pentru a goni de la sine „solutia” sinuciderii. Unele poeme sunt notatii (ne-suprarealiste) ale gandurilor care se lovesc unele de altele, altele sunt bocete, altele imprecatii, altele, cantece de dragoste, unele prea impregnate de psihologia („nebunia”) omului, dar toate atat de pline de o uriasa forta interioara: aceeasi care il si intuneca, care il si lumineaza. Marius Ianus este un om puternic, un poet puternic, puterea lui este atat de mare, incat tasneste si in directia buna, si in directia rea, in credinta, ca si in poezia lui, puterea lui („animalica”) il taraste departe de sine, intr-o singuratate care il de-personalizeaza, desfiinteaza.

„Refuz fularul alb” este un document (autenticitatea capata nebanuite valente) de credinta, al unui Iov al secolului XXI, care doar prin cuvintele sale poate cauta cheia salvarii. Poezia pe care o scrie Ianus acum este poezie religioasa, dar poezie de cea mai buna calitate (cu cateva exceptii, poemele din ciclul omonim si superbul „Rusia, mama” de la final). Emotionante pana la lacrimi sunt poemele-scrisori adresate Zverutei, fetita de care tatal este despartit: „Zveruta mea, te astept in parc, fetita frumoasa, inima mea./ Nu sti tu cat am plans fara tine.// Daca n-as sti ca Dumnezeu te iubeste/ mai mult decat as putea visa sa te iubesc eu/ as innebuni.” – Raluca Duna