Rudin, eroul lui Turgheniev, are aura unui personaj complex si contradictoriu. Idealist, entuziast, bun orator, cu un impact urias in cercurile intelighentiei ruse a anilor 1830-1840 si constient de inzestrarile sale, Rudin incearca fara succes sa treaca de la sterile preocupari literar-filozofice la ceva concret, util societatii. Cautarile lui chinuitoare sfirsesc in dezamagire: el ajunge sa-si vada propria inutilitate, sa inteleaga neputinta de a-si afla locul si de a da realitate cuvintelor „actiune” si „dragoste”. Alaturi de Oneghin, Peciorin sau Beltov, Rudin intra in galeria asa-numitilor „oameni de prisos” ai literaturii ruse.

„Admir calitatea artei dumitale, e un lucru minunat. Reusesti cumva sa faci totul sa sune adevarat fara sa cazi in banalitati, sa fii sentimental fara sa te folosesti de instrumente plicticoase si sa fii comic fara sa ingrosi nimic. E un mare talent in spatele usurintei cu care scrii.” (Flaubert, intr-o scrisoare catre Turgheniev)

„Povestea lui Turgheniev e acoperita de un val abia simtit de tristete. Legaturile dintre oameni, complicatiile emotionale, tragicul si comicul, momentele de exaltare, inevitabila infringere, umilirea, toate se intrevad ca de la departare, toate sint privite cu intelegere si iertare pentru ca oricum nu puteau fi schimbate. Ideea ca ar fi putut fi altfel daca ai fi ales sa faci altcumva nu e decit o iluzie.” (Isaiah Berlin)

Traducere din limba rusa si note de Adriana Liciu Fragment din romanul "Rudin" de I.S. Turgheniev

"La prima vedere, fiica Dariei Mihailovna, Natalia Alexeevna, putea sa nu placa. Nu era inca pe deplin dezvoltata, era slaba, negricioasa si statea putin adusa de spate. Dar fata ii erau frumoasa si armonioasa, desi cu trasaturi cam mari pentru o fata de saptesprezece ani. Deosebit de frumoasa ii era, deasupra sprancenelor subtiri, parca frante la mijloc, fruntea curata si neteda. Vorbea putin, asculta si privea atent, aproape fix, dorind sa inteleaga tot. Ramanea deseori nemiscata, cu mainile lasate in jos, dusa pe ganduri, si atunci i se citea pe chip mersul launtric al gandurilor... Un zambet abia perceptibil i se ivea pe buze si pierea la fel de brusc; ochii mari si negri se adumbreau usor... „Quavez vous ?" o intreba mademoiselle Boncourt si incepea sa o dojeneasca, spunand ca nu se cuvine ca o fata sa cada pe ganduri si sa capete o expresie distrata. Dar Natalia nu era distrata: dimpotriva, invata cu ravna, citea si lucra cu placere. Avea sentimente profunde si puternice, ascunse insa; plansese rar si in copilarie, iar acum si de oftat ofta rar, doar palea usor cand o supara ceva. Mama ei o considera o fata cuminte si inteleapta, o numea in gluma ,,mon honn'ete homme de fille", dar nu avea o parere prea buna despre inzestrarea ei intelectuala. „Natasa mea, din fericire, este rece, nu e ca mine... Cu atat mai bine. O sa fie fericita." Daria Mihailovna gresea. De altfel, rareori isi intelege o mama fiica. "