Cu ajutorul unei actiuni fictive si a unor personaje fictive, dar bazat pe realitati irefutabile, romanul prezinta viata dintr-un lagar de concentrare german in ultimele luni inainte de sosirea trupelor aliate eliberatoare. Cu intuitia sa psihologica bine-cunoscuta, autorul reuseste sa surprinda o gama larga de tipuri umane urmarind modul lor diferentiat de a reactiona si de a lupta pentru salvarea ultimei „scantei de viata”, a ultimei licariri de speranta, desi, pe de alta parte, ii leaga pe toti sentimentul de solidaritate generat de destinul comun. Chiar daca sunt apropiati prin tendinta comuna spre cruzime, nici calaii nu formaza o masa amorfa; si ei au un comportament individualizat si reactii diferentiate.

Maniera necrutatoare si totusi foarte nuantata in care este prezentata viata din lagar face din acest roman cea mai reprezentativa lucrare a intregii literaturi antifasciste si concentrationare aparuta in Germania dupa razboi. Romanul devine un pandant al Gulag-ului lui Al. Soljenitin ducandu-l pe cititor in mod inevitabil la concluzia ca orice ideologie totalitara si orice dictatura – indiferent daca e de dreapta sau de stanga – are aceleasi consecinte devastatoare, dezumanizandu-l pe om si dand frau liber instinctelor bestiale si criminale care se pot ascunde in fiecare.

In acelasi timp romanul este un memento, atragand atentia tinerei generatii asupra faptului – dovedit de istorie – ca trecutul dat uitarii se poate oricand repeta.

Erich Maria Remarque scrie acest roman cutremurator; cel mai aspru rechizitoriu al atrocitatilor comise de regimul lui Hitler in amintirea surorii sale Elfriede, condamnata la moarte de tribunalul nazist al poporului si executata in 1943 la Plotzensee. Aceasta tragedie explica si frecventa cu care apare in lucrarile lui Remarque ca un laitmotiv, dorinta de a razbuna pierderea unei persoane apropiate ucisa de o justitie samavolnica.