Un barbat si o femeie stau alaturi in avion. Incep sa vorbeasca - despre destinatie, despre carierele si despre familiile lor. Dau glas propriilor mahniri, discuta despre tragedii de familie, analizeaza casnicii si divorturi. Intre cei doi straini se stabileste o oarecare intimitate, pe masura ce compara imaginea pe care o are fiecare despre propria viata.
Schita este un roman alcatuit din zece conversatii. Sobru si lucid, urmareste parcursul unei autoare de romane care preda scrierea creativa la o universitate din Atena, intr-o vara sufocant de calduroasa. La cina, se intalneste cu alti scriitori invitati. Merge sa inoate in Marea Ionica, impreuna cu vecinul ei de scaun din avion. Isi antreneaza studentii in exercitii literare. Oamenii pe care ii cunoaste vorbesc cu dezinvoltura despre ei: despre fanteziile lor, despre anxietati, despre teoriile lor preferate, despre regrete si nostalgii. Iar aceste destainuiri permit schitarea prin contrast a portretului naratoarei, un portret al femeii care invata sa faca fata unei mari pierderi.
Schita nu se concentreaza pe actiune, si totusi capteaza atentia prin luciditatea cu care ne face constienti de felul in care ne iubim si ne parasim, de ceea ce inseamna cu adevarat sa-i asculti pe ceilalti... Putine se intampla in Schita, dar pare ca se intampla totul... - The New York Times
I se cuvin omagii inteligentei si stilatei Rachel Cusk. Romanul ei, Schita, este construit cu finete si este fascinant, atat la suprafata, cat si in profunzime. - The Guardian
Citind acest roman va veti convinge ca Rachel Cusk este una dintre cele mai inteligente scriitoare contemporane. - The New York Times Book Review.
Traducere din limba engleza de Adriana Badescu.
Fragment din volumul "Schita" de Rachel Cusk:
"Vecinul meu de scaun s-a intors iar spre mine si m-a intrebat ce motive profesionale anume ma duceau la Atena. Pentru a doua oara am simtit efortul constient al intrebarii lui, de parca se antrenase in recuperarea obiectelor care-i scapau printre degete. Mi-am adus aminte cum, cand erau mici de tot, copiii mei obisnuiau sa lase sa cada, din scaunelul lor inalt, diverse obiecte, doar ca sa le vada aterizand pe podea - o activitate la fel de incantatoare pentru ei pe cat de teribile ii erau consecintele. Se uitau in jos la obiectul cazut - un biscuit pe jumatate mancat sau o minge din plastic - si deveneau din ce in ce mai agitati din cauza ca nu se mai intorcea la ei. In cele din urma incepeau sa, planga, iar de cele mai multe ori obiectul revenea la ei, dupa cum puteau sa constate. Intotdeauna m-a surprins faptul ca reactia lor la acest sir de intamplari era sa-l repete: imediat ce obiectul le poposea in maini, il lasau din nou sa cada, aplecandu-se peste margine pentru a-l privi. Incantarea lor nu palea niciodata, dupa cum nu palea nici supararea dupa aceea. Intotdeauna ma asteptam ca, la un moment dat, sa-si dea seama ca supararea nu era necesara si sa renunte la ea, dar niciodata nu renuntau. Amintirea suferintei nu avea nici un efect asupra lucrurilor pe care alegeau sa le faca; dimpotriva, ii indemna sa le repete, fiindca suferinta era magia care facea obiectul sa vina inapoi si oferea o noua sansa incantarii de a-l lasa sa cada. Daca as fi refuzat sa li-l dau inapoi prima oara, banuiesc ca ar fi invatat o cu totul alta lectie, desi nu sunt sigura care anume ar fi fost aceea.
I-am spus ca sunt scriitoare si ca urma sa stau la Atena doua zile, predand un curs la scoala de vara de acolo. Cursul, intitulat „Cum sa scrii", era sustinut de mai multi scriitori si, cum nu exista un singur mod de a scrie, banuiam ca elevii urmau sa primeasca sfaturi contradictorii. In majoritate, acestia erau greci, asa mi se spusese, desi limba cursului era engleza. Unii se aratasera sceptici, insa eu nu vazusem nimic nelalocul lui. Elevii puteau scrie in ce limba doreau, pentru mine nu avea nici o importanta. Uneori, am spus, pierderea unei tranzitii devine castigul simplitatii. Predarea era doar o modalitate de castigare a existentei, am continuat."