Deși muzica este prezentă prin nume de compozitori și piese, ea nu poate atenua senzația de neputință și disperare mută pe care am simțit-o revărsându-se din fiecare pagină a romanului. Aproape că nu există nimic bun, frumos sau dătător de speranță în lumea strâmbă a personajului principal. Pianista este însoțită de muzică, este adevărat, însă această muzică este una silențioasă, abstractă, fiind percepută doar prin intermediul cuvintelor. În schimb, din fundalul poveștii am putut auzi, distinct, pocnetul slab al boldurilor pătrunzând în piele sau abia audibilul fâșâit al lamei de ras, despicând carnea moale a coapselor. Am ajuns să mă tem de revenirea acestor sunete, pe care le puteam distinge clar și dureros, în timp ce muzica, cu efectul său eliberator, se încăpățâna să rămână tăcută.

N-am înțeles de ce toata lumea spune că „Pianista” ar descrie o relație sado-masochistă. Care relație? Există undeva o relație? Între cine și cine?

În romanul lui Elfriede Jelinek, n-am observat vreo relație între Erika Kohut și așa-zisul ei prieten mai tînăr, Walter Klemmer

Foarte interesanta cartea, mi-a placut foarte mult. Are actiune, are masochism, sexualitate, actiune, implicatii psihologice si multe altele. Este o carte care iti provoaca atat simturile cat si mintea. Intr-adevar, se vede clar ca autoarea este o laureata al premiului Nobel.